Lucian Croitoru, BNR: Activul toxic al României e viu şi se simte bine

Cred că cel mai fierbinte subiect în ultimii 2 ani a fost setul de măsuri împotriva crizei. Aproape că nu e român care să nu fi zis ce crede că trebuie să facă guvernul. Direct sau indirect, toţi se referă la deficitul bugetar. Unii acceptă că deficitul bugetar trebuie redus şi propun măsuri de reducere prin restructurarea cheltuielilor şi a administraţiei şi/sau prin creşterea impozitelor. Alţii propun finanţarea sa prin folosirea rezervei valutare sau prin tipărirea de bani de către BNR. Aceste propuneri şi dezbaterea publică reflectă identificări diverse ale problemei de rezolvat. Dacă problema nu este identificată corect, soluţia se poate adăuga la problemă. Deci, care este problema noastră de fond?

Când a izbucnit criza financiară internaţională în iulie 2007, mulţi analişti şi politicieni nu credeau că ea se poate extinde şi la noi. Cum explicau? Prin faptul că sistemul nostru bancar nu este de tipul "originate and distribute" şi nu deţinea active toxice. Nimeni nu a menţionat că noi suferim de ceva mult mai nociv şi mai greu de rezolvat, ceva ce părea să fie uitat de mult: sindromul restricţiilor bugetare slabe (SBC). Aceasta este problema de fond şi poate genera o criză în mod endogen. SBC apar atunci când deficitul economic al unei entităţi este acoperit, ex post, de o altă entitate. Când sunt prezente pe scară largă, SBC joacă un rol în acumularea de credite neperformante, în creşterea inflaţiei pe partea cererii şi în crearea de "bule" economice. Pe scurt, cam aceleaşi efecte pe care le produc activele toxice.

În ciuda unor progrese către o economie funcţională de piaţă, sindromul SBC a continuat să fie prezent. Cum este posibil acest lucru? Sindromul există pentru că, la noi, unele entităţi economice anticipează că în cazul unui eşec sunt salavate de stat şi aceste anticipaţii le afectează comportamentul. Anticipaţiile se leagă strâns de experienţa colectivă a salvărilor, din care unii extrag rente. Această experienţă părea diminuată în perioada 2004-2008, dar realitatea era estompată de veniturile bugetare, care creşteau aşa de mult încât făceau invizibil lanţul salvărilor.

Producând rente, experienţa colectivă a salvărilor a fost permanent substanţială în ultimii 20 de ani. Unele corporaţii au fost şi sunt ajutate de stat chiar după ce au trecut în mâini private. Prin mecanismul rectificărilor bugetare frecvente, unele companii de stat primesc subvenţii mai mari decât cele planificate. În sectorul bancar a fost salvată o bancă de stat de către BNR în 1999. La nivel naţional, bugetul asigurărilor sociale este în prezent salvat de bugetul de stat. La nivel local, unele autorităţi se sprijină ex post pe bugetul de stat pentru a-şi plăti datoriile.

La rândul său, statul împovărat de generozitatea-i nesustenabilă şi socialmente-ineficientă a trebuit să fie salvat de FMI în 1992 şi, mai recent, în 2009, dar şi de sectorul privat. FMI şi UE au împrumutat bugetul public, care trebuie să plătească salarii, pensii şi ajutoare directe care au crescut cu mult peste inflaţie şi peste resursele disponibile ale guvernului. Conştient că salvările creează hazard moral, în 1999 FMI a condiţionat ajutorul său de voinţa creditorilor privaţi de a continua creditarea bugetului public. Aceasta nu s-a manifestat în 1999, dar s-a manifestat în 2009 prin semnarea de către bănci a acordului de la Viena.

Chiar ajutat de FMI, bugetul public a avut nevoie să extragă indirect resurse din bugetele altor instituţii. Cu mult timp în urmă, guvernul a început să amâne plata unor furnizori ai autorităţilor locale şi ai sistemului de sănătate, iar această practică este perpetuată. Salariile BNR au fost reduse pentru ca şi BNR să cedeze resurse sectorului bugetar, căruia prin lege nu are voie să-i dea decât impozite. La fel s-a întâmplat şi cu alte instituţii nelegate de buget. În acest fel, bugetul public maschează deficienţele sale şi mărimea deficitului în definiţia cash. Dar o face provocând distorsiuni în alocarea resurselor şi accentuând recesiunea.

Acum cred că e limpede că sindromul SBC este principala problemă a economiei româneşti. Sursa problemei sunt reformele incomplete ale finanţelor publice la nivel central şi local. Acest sindrom slăbeşte şi disciplina financiară a sectorului privat. Sindromul ar fi dus la criza finanţelor publice chiar dacă nu ar fi apărut criza financiară internaţională. El stă la baza corupţiei, a extragerii de rente şi a perpetuării sărăciei. El este activul toxic al economiei noastre. Această realitate cere măsuri drastice care să ducă la întărirea restricţiilor bugetare. Este nevoie ca experienţa colectivă care întreţine anticipaţiile în virtutea cărora se generează comportamente financiar-indisciplinate să fie eliminată.

Având identificată problema, revin la soluţiile amintite la început. Voi începe cu creşterea impozitelor. Nu spun că, în principiu, o creştere a impozitelor nu poate fi o soluţie. Dar folosită înainte de eliminarea sindromului SBC, aceasta nu va face decât să ajute perpetuarea sindromului. Din păcate, adoptarea acestei soluţii nu a mai putut fi evitată.

Şi mai grave mi se par ideile care susţin utilizarea rezervei valutare pentru a finanţa deficitul bugetar sau tipărirea de bani în acelaşi scop. Înainte ca şi alţii să le preia, vreau să arăt că aceste idei sunt periculoase şi profund greşite. Unu, ele sunt alimentate de confuzia că e totuna dacă banii vin de la BNR sau de la bănci comerciale. Greşit! Nu e totuna. Împrumuturile de la bănci nu sunt inflaţioniste. Doi, reamintesc că utilizarea rezervelor pentru achiziţii în ţară este echivalentă cu tipărirea de bani. Astfel s-ar alimenta deprecierea leului pe două rute: cea a inflaţiei şi cea a efectului scăderii nivelului rezervelor. Aceste rute s-ar potenţa reciproc şi inflaţia ar scăpa de sub control. Trei, rămâne problema de fond: tipărirea de bani nu ar fi decât o altă salvare a bugetului prin inflaţie. Dacă se puteau rezolva probleme economice prin tipărire de bani, acum toate problemele erau rezolvate. Patru, inflaţia îi penalizează mai ales pe cei care operează cu restricţii bugetare tari, adică pe cei din sectorul real privat. Exportatorii ştiu cel mai bine acest lucru.

Rămâne soluţia reformelor care să elimine sindromul SBC. Restructurarea cheltuielilor, eliberarea unei părţi a excesului de personal şi readucerea salariilor şi a pensiilor la niveluri sustenabile sunt parte din aceste reforme. Cei care extrag rente din perpetuarea sindromului SBC au reuşit să le împiedice. S-au folosit de populism, de lipsa de educaţie economică şi de impunerea de agende publice false. Ei au câştigat ceva timp, dar problema noastră a rămas şi încarcă nota de plată. Când aceasta va veni la scadenţă se va vedea că era mai multă compasiune în soluţia reducerii ordonate a salariilor bugetarilor cu 25 procente şi a pensiilor cu 15 procente decât va fi în soluţiile pe care le va impune dictatura obiectivă a finanţelor.