Voioasa expunere a ordinii mondiale

Exersată pe trei continente, privirea lui Alexandru Bălăşescu surprinde adesea prin conexiunile pe care le operează, destabilizând căutătura narcisist parohială de care avem parte, de regulă, în spaţiul public românesc actual. De aici şi o mobilitate a privirii problematizatoare, care face adesea, în doar câteva paragrafe, volute care te pun cel puţin pe gânduri. Pornind, de pildă, poetic, de la picăturile de lapte care au căzut din sânul Herei dând naştere Căii Lactee, Alexandru Bălăşescu ajunge la alte constelaţii, cele politice şi tot ce înseamnă star sistem. Rezultatul este şi el din această categorie care te îngândurează: devenite imagine de consum ("canibalism vizual"), stelele cerului nostru public contribuie la "metamorfoza umanului în corp celest". (Vintilă Mihăilescu)

Michel Foucault îl întâlneşte pe Calvin Klein

Moda ca tehnică a guvernamentalităţii

Moda a fost teoretizată din multiple perspective, aflându-se în atenţia ştiinţelor sociale deja de multă vreme. Cele mai multe abordări ale modei o tratează pe aceasta în termenii vizibilităţii sale externe. Moda este un sistem de semnificanţi, iar hainele constituie o formă textuală la fel de lecturabilă ca orice alt text. Înţelegerea modei e bazată în general pe această supoziţie. Structura gen / clasă / rasă / vârstă e citită în funcţie de forma veşmintelor, de semnătura designerului, de habitusul purtării hainelor şi - nu în ultimul rând - în funcţie de preţul înscris pe etichetă. Forma vizibilă a corpurilor e modelată de tendinţele din modă şi înscrisă în industria modei [couture]. Oarecum într-o manieră vivisecţională inversă, asta ne spune ceva şi despre ce se află în haine, respectiv despre ce e [socialmente] acceptat să se afle în ele. Hainele reflectă atât corpul social, cât şi politica corporală în privinţa genului şi a rasei. "Hainele fac nu omul, ci imaginea omului" şi, prin această imagine, ele creează, de asemenea, nişte corpuri ideale. Semnificanţii modei traduc şinele, iar această idee poate fi regăsită deja la fiziognomonişti. Principiul vizibilităţii se aplică nu numai corpului uman; el şi-a arătat de asemenea utilitatea şi în industria computerelor - sau în orice alte industrii inovative. În 1998, Macintosh a lansat pe piaţa iMac-ul. Deşi caracteristicile sale tehnice nu erau superioare oricărui computer aflat atunci pe piaţă, designul său i-a asigurat un succes nemaiîntâlnit.
Sistemul modei constituie o hartă a corpului social, exprimat prin diverse stiluri. Aşa cum s-a arătat, stilurile au devenit mărci ale identităţii. În acelaşi timp, ele sunt practici semnificante care, în ultimă instanţă, trimit tot la [un] sine. Spaţiul social dispune, deja dintotdeauna, de o multitudine de stiluri dintre care se poate alege, dar alegerea însăşi a unui stil e tradusă de fiecare dată ca expresie a sinelui interior şi ea devine însuşi şinele. Multitudinea stilurilor e codificată prin practici de marketing, iar apariţia stilurilor rebele sau contestatare e din ce în ce mai rapid integrată "normalităţii" modei, adesea printr-un simplu joc de cuvinte: "şocul e şic". Ceea ce era cândva scandalos, azi e de ultimul răcnet.
Mai întâi, un contrastil contestă modelele existente de identitate prin reafirmarea şi recontextualizarea mărfurilor, deturnând astfel utilizările lor convenţionale. Individul rebel revendică o poziţie identitară care nu este (încă) normalizată. Evident că timpul este unul dintre elementele principale atât în modă, cât şi în practicile contestatare, căci "a fi diferit" înseamnă, de asemenea, "a anticipa". În procesul integrării, noile modele (rebele) ale sinelui sunt apropriate şi obiectivate de sistemul puterii. Hebdige tratează această idee din perspectiva mişcării punk în Anglia anilor '70.
O dată cu apropierea 'Mileniului' şi depăşirea acestuia, timpul a fost dat înapoi. În anii '90, ceea ce are loc mai întâi este integrarea în sistemul modei. Contestarea e anticipată şi deja conceptualizată în strategiile de marketing. În revista Rolling Stone, nr. 813, 27 mai 1999, un articol semnat de James Surowiecki vorbeşte despre sursele de inspiraţie în crearea de stiluri pentru adolescenţi: "Regulă de aur a marketingului ce vizează adolescenţii [teen marketing] se bazează pe ideea că succesul depinde de un singur lucru: a pune stăpânire pe inimile şi minţile acelora pe care Peter Zollo, preşedintele Teenage Research Unlimited, îi numea 'influenţii'. Aceştia sunt puştii suficient de dezgheţaţi [hip] pentru a fi cool, dar şi destul de convenţionali [mainstream] pentru a nu provoca teamă. Puştii care sperie sunt cunoscuţi sub numele de 'puşti-limită'. Ei pornesc o tendinţă, dar aceasta nu va fi efectiv o tendinţă până când influenţii n-o vor lua în stăpânire. […] Formula e deci simplă: a urmări puştii-limită, a găsi influenţii care să-i urmeze (adesea printr-o masivă campanie media), iar apoi a-i privi pe conformişti şi pasivi cum cad în plasă". Acest tip de calcul face clară ideea unui teritoriu 'deja cartografiat' al stilurilor ca "o activitate de expertiză […]" ce serveşte la etichetarea unui individ, la constituirea unui profil pentru un el sau o ea, care îi va plasa pe orbita unei cariere.
Sinele individual e constituit prin acţiunile şi alegerile proprii în câmpul unei multiplicităţi de stiluri, care deja codează şi fac lecturabile, dacă nu chiar impun, aceste acţiuni. Corpul devine suportul dematerializat al semnificanţilor structurii sociale, suportul pe care strategiile de marketing proiectează semnele consumului, în timp ce etalarea acestor semne constituie însuşi sinele. Sinele e funcţia unui flux constant de mărfuri. Dacă în industria asigurărilor subiectul monadic explodează într-o multitudine de factori statistici de risc, în cadrul sistemului modei individul este prins într-o multitudine de haine, care multiplică sinele. Corpul nu mai este în posesia individului, ci e posedat de marketing. Indivizii reprezintă 'părţi' interşanjabile ale sistemului modei, ei nu sunt altceva decât simpli titulari de mărfuri (aşa cum ne învaţă o reclamă Moschino: 'Eşti gata să-ţi donezi trupul Sistemului Modei?').

Câteva cuvinte despre biopolitică

Aşa cum ne arată Foucault, capitalismul târziu e caracterizat de difuziunea puterii în corpul social (difuziune confundată de unii cu democraţia!) şi de trecerea de la o manieră opresivă a exercitării puterii la una productivă, de la puterea suverană la bioputere. Acest tip de putere vizează şi, totodată, generează condiţii ale guvernamentalităţii [governmentality], adică strategii elaborate pentru a conceptualiza populaţia în termeni administrativi, acţionând atât asupra corpului individual (anatomo-politica), cât şi asupra corpului social (biopolitica).
Concret, guvernarea liberală 'clasică' se bazează pe un corpus de legi şi pe definirea cetăţeanului ca subiect al acestuia şi, totodată, ca participant la crearea legilor. Cetăţeanul are putere de acţiune şi control asupra aparatului de stat prin vot periodic şi prin acţiuni legale de protest etc. Pe lângă legi, guvernarea se bazează pe Aparatul Ideologic de Stat (cf. Althusser), menit să construiască şi să controleze individul, dând astfel o mână de ajutor reproducerii puterii de stat (e.g. sistemul educaţional).
Guvernamentalitatea - apărută ca rezultat al slăbirii încrederii în stat, al creşterii puterii organismelor financiare private şi a dependenţei individului de organismele financiare - se bazează pe practici ce se adresează individului, fără a-l individualiza însă. Câteva exemple de practici de acest fel sunt: linia individuală de credit, asigurările medicale private sau asigurările împotriva riscurilor, fondurile private de pensii sau moda vestimentară. Acestea sunt practici la care ne supunem de bunăvoie, spre 'binele' nostru, fiind în acelaşi timp tot atâtea moduri de guvernare şi control interiorizate. În paralel, controlul individului asupra acestor moduri de subiectivare se face punctual, prin evitare, deturnare etc. Nu există o formă instituţionalizată de control individual, cum ar fi votul, căci nu se votează pentru reglementările bancare. În orice caz, nu este în interesul acestor instituţii să fie controlate de client.
Moda şi consumerismul intră în rezonanţă cu aceste forme interiorizate ale controlului, orbitând în jurul ideii de 'dorinţă'. În publicitate se pot vedea în mod constant mesajele contradictorii ale lui 'fă-ţi pe plac' şi ale constrângerii morale a 'rezistenţei la tentaţie', două acţiuni care, concertate, contribuie la modelarea noului subiect (subiectul neoliberal sau subiectul guvernamentalităţii).
A fi la modă nu înseamnă numai a-ţi face pe plac, ci de asemenea a consimţi la structura socială pe care o reflectă moda şi a-ţi construi sinele (individual) în termenii politicii modei. De fapt, astăzi s-ar putea vorbi de o politică a dorinţei şi a anticipării. Teza mea este că moda constituie o biotehnologie care modelează corpurile recognoscibile şi subiecţii [socialmente] acceptaţi. Moda este atât o anatomo-politică a corpului, cât şi o biopolitică a spaţiului social, pentru că ea împarte populaţia în categorii lecturabile (rasă, poziţie de clasă, gen şi / sau vârstă). Disciplina acestei tehnici se aplică atât corpului (în măsura în care purtarea anumitor haine implică anumite atitudini prescrise), cât şi sinelui (în măsura în care manipularea semnificanţilor sinelui creează şi actualizează în mod constant sinele).

Sinele prescris (şi atacurile preventive)

Discursul sinelui rămâne o chestiune deschisă în cadrul capitalismului târziu. 'Sinele' consumerist nu e acelaşi cu cel care trebuia educat printr-o disciplină corporală, la fel cum el nu e nici sufletul pierdut al celui supus torturii, aşteptându-şi mântuirea în viaţa de după moarte. Acest sine neoliberal este crearea de imagini în câmpul deja prescris, preschematizat şi normalizat al modei şi stilurilor. În acelaşi timp, retorica sinelui e îmbibată de ideea îmbunătăţirii constante, făcute posibile de fluxul constant al semnificanţilor. Dorinţa consumeristă este de fapt dorinţa actualizării sinelui: "[…] singurele potenţialităţi pe care le poate realiza un individ sunt cele schiţate experimental în lumea înconjurătoare; potenţialităţi pe care individul le actualizează în virtutea faptului că e interesat de ele." Forma sinelui este de fiecare dată deja anticipată prin noile strategii de piaţă, cu alte cuvinte, prin noile practici ale guvernamentalităţii.
Cuvintele-cheie în noile forme de guvernare sunt 'dorinţă', 'anticipare', 'risc' şi 'productivitate': fabricarea şi conceptualizarea indivizilor, sau chiar a societăţilor şi ţărilor, are loc la intersecţia unor reţele de riscuri şi potenţialităţi de producţie. Astfel, un individ este judecat şi i se oferă şanse de 'existenţă socială' în funcţie de potenţialul său productiv şi de riscul pe care îl reprezintă (de calculat în mod diferit în funcţie de context, dar după nişte parametri nu individuali, ci mai degrabă universali). Mutatis mutandis, acelaşi lucru e valabil şi pentru societăţi şi naţiuni. De pildă, atunci când e angajată o persoană, i se calculează riscul de a se îmbolnăvi (se vorbeşte chiar de scanare ADN la angajare), riscul (!?) de a se căsători şi de a avea copii (mai ales în cazul femeilor) etc. În ce priveşte societăţile, e poate cazul să reamintim "Doctrina Bush" adică politica atacurilor preventive. Guvernamentalitatea e un mecanism care funcţionează singur, fiind reprodus şi perpetuat în practicile cotidiene, fără a avea nevoie de o impunere legală. De fapt tocmai aici se află 'secretul', legalitatea în sens clasic îşi pierde valabilitatea sau puterea explicativă o dată cu dispariţia graduală a subiectului liberal. Noul tip de legalitate posibil în astfel de configuraţie socială este foarte bine ilustrat de filmul Minority Report de Steven Spielberg.

Din această perspectivă analitică putem înţelege mai bine, poate, de ce opoziţiile binare capitalism / comunism şi echivalenţele retorice piaţă liberă = liberalism = democraţie nu sunt neapărat valide sau, mai mult încă, aş spune că sunt chiar desuete (asemenea costumelor din trei piese de la Bucureşti. În această paranteză fie spus, costumele din trei piese au fost extrem de importante în ascensiunea burgheziei europene din secolul al XIX-lea, fiind expresia vestimentară a disciplinei muncii rezervate sferei masculine, deci a subiectului liberal, cetăţeanul supus legilor 'naturale' ale statului). Opoziţia ce a divizat ideologic mai mult de jumătate din secolul XX confruntă ideea clasică a liberalismului şi individului cu un sistem totalitar (numit comunism) de impuneri statale ale unor legi ce nu aveau suport structural sau popular în societate. Echivalenţa de mai sus a devenit astăzi o simplă formă retorică, întrucât piaţa liberă se bazează pe practici ale guvernamentalităţii, şi nu pe forme legale în sensul liberalismului clasic. În timp ce democraţia se referă la diferite forme de guvernare şi promulgare a legilor, existând o varietate de democraţii. Piaţa liberă nu este garantul democraţiei, iar democraţia nu cere neapărat o piaţă liberă în sensul actual al termenului.
Ce înseamnă asta la nivelul individului? Înseamnă de fapt dispariţia individului în favoarea individualismului. Înseamnă înlocuirea legalităţii liberale cu practica administrativă a populaţiei (vezi importanţa crescută a ştiinţelor demografice şi a medicinei). În acest sens se vorbeşte, în cercurile intelectuale californiene (da, da, există!), de postumanism, adică de ceea ce urmează după consumarea istorică a liberalismului.
Într-un fel, modul de gândire 'postumanist' coincide cu vechile idealuri ale comunismului. Cartea "Racul" a lui Alexandru Ivasiuc, a apărut în timpul comunismului în România ca o formă de rezistenţă. După ce tratează pe larg dispariţia individului într-un sistem administrativ totalitar, romanul se termină cu imaginea terifiantă a indivizilor diferiţi transformaţi în raci identici. Cartea e oare actuală şi astăzi, chiar dacă actorii sunt alţii? Şi dacă tot vorbim de actori, ar fi interesant să medităm asupra filmelor hollywoodiene cu supereroi de gen Spiderman sau Daredevil care, în viaţa reală din film, se scaldă în cel mai profund anonimat. Dar, într-o lume de supermani, eu mi-aş dori să fiu Bicycle Repair Man!
Chestiunea socialităţii politice reapare puternic în acest context: dacă tot ce i-a rămas unei persoane este posibilitatea de a opera asupra ei înseşi, s-ar zice că o atare persoană trăieşte în tragedia greacă a Medeei, care spune: "Totul a dispărut, dar mi-a rămas un singur lucru: eu însămi". În faţa acestui 'sine' stau strategii de piaţă, 'posibilităţi'financiare şi managementul riscului ca tot atâtea indicatoare ale viitorului, arătând direcţia în care o poate lua. Ceea ce avem aici nu mai e o socialitate împărtăşită de indivizi şi guvernată de legi, ci o acumulare de euri potenţiale dintre care trebuie să alegi, la fel cum se întâmplă cu stilurile contestatare din modă integrate în sistem. Cu alte cuvinte, ne aflăm din ce în ce mai mult în faţa unei forme de organizare socială bazată pe o cetăţenie pret-a-porter. Asta vrea să spună că, atunci când societatea şi moralitatea lipsesc, sinele e eliberat de orice constrângere în afara celor estetice. Trăim într-o eră în care această tragedie e generalizată, când societatea e constituită în mod explicit din modalităţi prefabricate ale actualizării sinelui, când estetica e desenată de strategiile de marketing şi în care calea alegerii e deja punctată de indicatoarele lecturabile ale viitorului - fie ele factori de risc sau semne ale stilului vestimentar. În aceste vremuri, ideea comunităţii (koinonia) în sensul politicii aristotelice şi cea a spaţiului public îşi pierd orice sens, de vreme ce lumea e guvernată de reglarea şi normalizarea matematică a corpurilor sau, mai bine, a ce a mai rămas din ele.

Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Curtea veche