Pentru un alt modernism

Pe lângă deja prodigioasa activitate de cronicar literar, care i-a adus un binemeritat prestigiu public şi respectul cvasiunanim al confraţilor, Paul Cernat (foto) s-a afirmat la fel de strălucit pe plan academic printr-o serie de studii doldora de idei originale şi de o impecabilă eleganţă argumentativă, trădând stofa cercetătorului pursânge, cu cap matematic, obişnuit să verifice totul şi să se lanseze în speculaţii numai după ce va fi făcut în prealabil ordine în noianul de fişe (stau mărturie volume ca Avangarda românească şi complexul periferiei, Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă sau Explorări în comunismul românesc).

Dezintoxicat de radicalismul etic al tinereţii, când se întâmpla uneori să judece literatura în mod subiectiv, după alte criterii decât cele ale performanţei estetice strico sensu, criticul de la "Observator cultural" a devenit cu timpul un veritabil profesionist, echilibrat în opinii, obiectiv, cu un discurs percutant şi convingător, modelat de lecturi substanţiale şi de un foarte exact simţ al valorilor.

Înainte de a-şi da însă întreaga măsură, după o perioadă de ucenicie la şcoala lui Paul Cornea, unde a învăţat toate chiţibuşurile meseriei, pasionatul cercetător al avangardei ajungea la concluzia că schimbarea concepţiei despre artă e determinată întotdeauna de contextul ideologic, socio-cultural, ce-şi lasă amprenta asupra gustului public - de unde şi ideea potrivit căreia literatura trebuie înţeleasă ca fapt complex de cultură şi mentalitate, şi nu se cuvine a fi judecată "în sine", în felul unui "text" autonom, văduvit de "istorie". Numai astfel izbutea criticul să explice "complexul periferiei" în avangarda românească, după o minuţioasă cercetare a izvoarelor ce l-a determinat să se delimiteze tranşant de concepţia simplistă privind natura pur expresivă/ stilistic-ornamentală a esteticului, vehiculată în mediul gazetăresc de majoritatea condeierilor de pluton, deprinşi să răspândească la repezeală "ideile" aşa-numiţilor "formatori de opinie". Şi fiindcă tot veni vorba, cum în ecuaţia personalităţii sale modelul "pozitivist", al savantului, joacă o pondere însemnată, temperând subiectivitatea criticului-artist, de reacţie imediată, nu întâmplător trece Paul Cernat drept cel mai puţin "impresionist" dintre cronicarii de azi!

De la aceleaşi premize metodologice, cu largă deschidere culturală, pleacă şi recentul studiu al universitarului bucureştean, Modernismul retro în romanul românesc interbelic (Editura ART, Bucureşti, 2009), în care autorul îşi propune să reabiliteze o valoroasă literatură rămasă în umbră din cauza prejudecăţilor estetiste ale criticilor interbelici, mefienţi faţă de cărţile de succes, cu mare priză la mase (e.g. Medelenii lui Ionel Teodoreanu). Aceasta şi e, în fond, miza cărţii: să ajusteze canonul prin reinterpretarea unor romane de primul raft, analizate şi răsanalizate, cum şi prin reevaluarea altora, cu o soartă mai puţin bună pentru că au intrat, prin consensul elitelor intelectuale cu putere de influenţă, în categoria (evident, meprizabilă) a literaturii de consum.

Zis şi făcut: odată stabilit eşantionul de texte luat în vizor, criticul purcede metodic la desluşirea mecanismului în doi timpi care a declanşat gândirea producătoare a unor scriitori cu personalitatea scindată, ataşaţi sufleteşte de lumea veche, dar suficient de inteligenţi pentru a se raporta la trecut în mod original, cu mijloacele artei moderne. Or, cum perioada de tranziţie ce delimitează epoca interbelică de cea de dinainte nu desparte numai două generaţii, ci şi (observă Paul Cernat, pe urmele lui Ralea) două "stiluri de viaţă", era firesc ca unii dintre autorii afirmaţi în anii '20-'30 să revină obsesiv asupra copilăriei şi adolescenţei lor ca la un Paradis pierdut pentru totdeauna.

Îndrăznesc să afirm că, mutatis mutandis, o traumă similară vor fi resimţit şi scriitorii din generaţia de la 1848, când Ţările Române abia intrau pe orbita modernizării, şi cei din epoca Junimii, nevoiţi să critice formele fără fond importate fără discernământ (în literatura unui Caragiale, de pildă, parodia joacă un rol esenţial, îndeplinind atât o funcţie critică, cât şi una de recuperare a "modelului" ideologic avut în vedere: paşoptismul, burghezia, liberalismul - iată motivul pentru care acelaşi Ralea sublinia caracterul "burghez" şi "conservator" totodată, id est sentimental, idilic, patriarhal al lumii caragialiene).

Referindu-se însă doar la romanul românesc interbelic, nu fără a emite, tangenţial, şi unele remarci despre poezie şi critică, Paul Cernat a preferat să-şi probeze "teoria" cu date sigure de istorie literară, fără a extrapola concluziile propriului demers exegetic (precumpănitor istoriografic) la alte epoci de tranziţie, puse în mişcare prin acelaşi sistem de corsi e ricorsi (merită reţinute în acest sens ideile lui Mihail Bahtin privind relevanţa cultural-ideologică a literaturii, cum şi, în ciuda deosebirilor de metodă, concepţia "puristă" a formaliştilor ruşi despre "faptul literar" - mai ales studiul clasic al lui Tînianov).

În căutarea unor dovezi care să justifice apariţia interesantului fenomen estetic pus sub lupă, sagacele interpret analizează atent contextul socio-cultural de dinainte şi de după Primul Război Mondial, pentru a explica (şi) sociologic decalajul dintre modernismul "high", al "actualităţii imediate", exaltat de principiile radicale ale criticii noastre obsedate de sincronizarea cu Occidentul, şi "modernismul retro", modelat de paseismul curentelor tradiţionaliste şi de nostalgia după lumea veche. În opinia sa, apologeţii modernizării societăţii româneşti au comis păcatul de a condamna drept "reacţionară" (şi, implicit, "desuetă", "epigonică") o mare parte din literatura de calitate pentru simplul motiv că nu vrea să-şi întoarcă faţa de la trecut, deşi (atrage atenţia acribiosul cercetător al avangardei) trecutul continuă să trăiască oricum, până şi în cele mai "avangardiste" forme de artă. Apoi, preconizata trecere de la rural la urban, care, după Lovinescu cetire, ne-ar fi scos din inerţia unui tradiţionalism fără tradiţie, subliniază însă dependenţa strânsă a esteticului de evoluţia societăţii, ceea ce nu înseamnă, totuşi, că progresul social generează în mod necesar un salt calitativ la nivel estetic, cum s-a spus adesea.

În fapt, după cum sugerează autorul prezentului studiu, romancierii "modernismului retro" refuză ancorarea în imediat pe motiv că prezentul decăzut nu oferă nicun prilej de jubilaţie spirituală. De aceea, ei sunt înclinaţi să reconfigureze polemic, pe lângă multe altele, însăşi estetica presupus anacronică a melodramei (şi a kitsch-ului, fenomen caracteristic culturii burgheze), prin prisma unei sensibilităţi nostalgic-elegiace şi a unei lucidităţi care se raportează la trecut ca la o dureroasă absenţă, dar şi, compensativ, ca la o iluzie paradisiacă menită a camufla (făcând suportabile, prin transfigurare artistică) neantul, lipsa de sens. (În treacăt fie spus, exaltarea trecutului îşi află o subtilă justificare psihologică în Epigonii eminescieni, poem mult mai puţin "romantic" decât se crede, câtă vreme "arta" antecesorilor se vede supusă unui sever examen critic). Procesul accelerat al modernizării transformă de fapt romanul "romanesc" (şi, subsecvent, melodrama, cu caracterul excesiv şi întru totul neverosimil al expresiei sale "sentimentale") într-o formă de artă foarte populară, de factură deseori intimistă (în acord cu fenomenul subiacent al segregării individului de colectivitate), pentru a ajunge să încorporeze ulterior toate trăsăturile ce definesc un anumit tip de sensibilitate, una întoarsă nostalgic spre lumea veche, cu patină de belle époque. Dar criticii cu influenţă din interbelic au privilegiat cealaltă formulă, mimetică, a romanului "realist" şi "obiectiv", care să concureze starea civilă, fapt ce a contribuit decisiv la relegarea unor opere absolut remarcabile la marginea canonului literar, din cauză că n-au putut intra sub umbrela îngustă a unor categorii estetice mai mult decât discutabile. Şi nu e vorba numai de romane precum La Medeleni, Locul unde nu s-a întâmplat nimic sau Domnişoara Christina, reinterpretate minuţios în partea a doua a cărţii de faţă (sugestiv intitulată Între două lumi), ci de o întreagă literatură condamnată pe nedrept la uitare (vezi soarta romanelor lui Lovinescu, de pildă).

Or, nefiind dispus să subscrie, tacit, la astfel de prejudecăţi vinovate, Paul Cernat examinează din nou, cu ochi proaspăt, şi o serie de romane "canonice" precum Adela, Craii de Curtea Veche sau Enigma Otiliei, texte total diferite ca formulă narativă (Nicolae Manolescu le consideră reprezentative pentru cele trei categorii istorico-tipologice descrise în Arca lui Noe: doric e romanul călinescian, ionic - romanul lui Ibrăileanu, corintic - "scriptura" mateină), dar asemănătoare prin "atmosferă" şi maniera de stilizare a emoţiilor retrospective. Poetica romanelor de acest gen (romanele "retro", adică) e o "poetică a atmosferei" (criticul face trimitere la studiul Marianei Neţ), care creează o mitologie a vârstei de aur (copilăria şi adolescenţa) şi a paradisului pierdut, fără a pierde din vedere "realitatea", valorizată ca termen de referinţă "concret", element de contrast necesar în economia ansamblului. Plecând de la asemenea observaţii, exegetul consideră Medelenii lui Ionel Teodoreanu un roman total, având drept "subiect" nu atât copilăria, cât literatura însăşi înţeleasă "ca salvare a memoriei prin imaginaţie şi ca revanşă asupra istoriei prin roman".

Succesul fulminant al scriitorului cu slăbiciune pentru metaforă s-a datorat în parte şi faptului că a izbutit să camufleze fibra elegiacă a unui moldovenism conservator şi nostalgic sub formele "la modă" ale estetismului modernist, cum ar fi dimensiunea metaficţională, procedeu străin, totuşi, de spiritul postmodernismului (ni se atrage atenţia), pentru că "livrescul, autocomentariul au aici drept miză majoră revrăjirea lumii, nu dezvrăjirea ei". Pe de altă parte, La Medeleni e şi un roman "al generaţiei" bătrânilor cu care se va răfui Mircea Eliade, de pe poziţia pragmatică a unui activism cultural ce reclamă "despărţirea de Moldova" şi asumarea etosului liberal, "muntenesc" (vezi şi opiniile lui Ibrăileanu din Spiritul critic..., şi opţiunile "bovarice" ale moldoveanului Lovinescu). Dar, observă agerul comentator, chiar dacă Eliade şi-a reprimat cu vehemenţă moldovenismul temperamental, acesta va reveni în literatura sa într-o manieră surprinzătoare, ca în Domnişoara Christina de pildă, unde scriitorul oscilează (asemeni lui Ionel Teodoreanu, de altfel) între "atracţia nostalgică, paseistă pentru o cultură (epuizată) a Decadenţei şi fascinaţia vitalistă, energetistă, pentru o cultură a Regenerării". Realitatea fiind aceeaşi, balanţa se înclină când de o parte, când de alta, în funcţie de opţiunea ideologică şi de soluţia estetică subsecventă.

În cazul literaturii lui Sadoveanu, Cernat identifică două mari etape de creaţie, delimitate de memorialul călătoriei în Olanda, text care anticipează mutaţia estetică din operele târzii, unde recursul la trecut nu mai urmează gesticulaţia romantic-sămănătoristă iar radiografierea "realităţii" se face cu alte mijloace decât tertipurile facile ale naturalismului minor, de speluncă, acuzat de legendarul "tabel sinoptic" al lui Sanielevici. În Locul unde nu s-a întâmplat nimic ("antibasm, dramă a incomunicării"), schimbarea la faţă s-a produs deja, iar prozatorul se dovedeşte a fi un "metaficţionar", un melancolic "magister ludi" ce practică "exerciţiul distanţei faţă de realitatea lumii vizibile". Pentru că, în opinia criticului bucureştean, Sadoveanu devine un fel de "iluzionist" fascinat de estetica evanescenţei, de unde şi abilitatea de a regiza moartea Dariei după un scenariu împrumutat parcă din peliculele lui David Lynch (insolita analogie, cu trimitere la atmosfera stranie din Twin Peaks, merită toată atenţia!).

Deşi asemenea observaţii de mare fineţe, unele de-a dreptul surprinzătoare, găsim aproape oriunde am deschide cartea (am reţinut, printre multe altele, că "revoluţia introspectivă în literatura română începe prin scriitorii din şcoala Vieţii româneşti"; că Adela "este conţinută în codul genetic al Enigmei Otiliei" - de aceea, "conştientă că împlinirea erotică şi îmbătrânirea distrug inefabilul iubirii, Otilia are, mutatis mutandis, spaimele lui Emil Codrescu"; sau că în Craii... avem de-a face cu un "autenticism întors, în cadrul căruia esenţială rămâne autenticitatea fantasmelor, nu cea a întâmplărilor exterioare"), elementul de noutate absolută al exegezei îl constituie interpretarea romanelor "retro" din perspectiva esteticii "dispariţiei" şi a leitmotivului subiacent al "fotografiei". În romanul matein, spre exemplu, asfinţitul Crailor ar fi putut fi declanşat "printr-un element al tehnicii moderne" - e vorba, bineînţeles, de fotografie, care desemnează "prezenţa unei absenţe, un simulacru de real", "o moarte care nu dovedeşte nimic", semnificând totodată "un exil al identităţii reale" (fotografia lui Pantazi ş.a.). În Enigma Otiliei, în schimb, fotografia ar fi o "mise en abîme a naraţiunii şi identităţii personajelor, dar şi revelator al condiţiei lor moderne", trădând arta "valorificării clişeelor, a locurilor comune". Prin urmare, aşa-numitul "balzacianism" călinescian, de care critica a făcut mare caz, se dovedeşte a fi de fapt o tehnică fără obiect, câtă vreme "realitatea" se vede tezaurizată, ca la muzeu, în albumul familial. Respingând interpretările în cheie realist-mimetică şi, deopotrivă, exagerările postmoderniştilor sensibili la aspectul ludic-teatral, de "comedie"-"satyricon", Paul Cernat conchide că ficţiunile călinesciene posedă de fapt "un suflet ascuns", un "palpit spectral", lăsând impresia unui adevărat "poem despre efemeritate" şi a unui "roman burghez cu fizionomie incertă, în care personajul principal e absenţa, dispariţia". Iată un punct de vedere cu adevărat nou şi provocator, ce atestă vocaţia creatoare a criticului, în cea mai curată manieră călinesciană!

În concluzie, dacă în cărţile de până acum (îndeosebi cele despre avangardă) universitarul bucureştean obţinuse acreditarea mediului academic graţie spiritului său sistematic, geometric chiar, de cercetător născut, nu făcut, în studiul de faţă iese la rampă eseistul înzestrat cu esprit de finesse şi inteligenţă analitică, înzestrare pe care şi-o exercită ca un virtuoz furat de plăcerea pură de a glosa, nuanţând până la infinitezimal (oare estetica dispariţiei nu reclamă în mod necesar speculaţia "în gol" sau măcar "pe marginea golului", ca formă de afirmare a realităţii iluziei?). Prin originalitatea interpretărilor şi rafinamentul observaţiilor de amănunt, ca şi prin extraordinara forţă persuasivă a argumentaţiei, studiul lui Paul Cernat marchează un moment de graţie în critica românească, care nu mai vizitase de multă vreme interbelicul cu atâta profit.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.