SPIRITUALIA /A ajuns “ultimul Culianu” la o mathesis universalis?

Dacă Mircea Eliade pare să fi fost un titan, discipolul său Ioan Petru Culianu a fost cu siguranţă un geniu care şi-a întrecut maestrul - aceasta pare să fie una dintre concluziile nerostite ale cărţii lui Horia-Roman Patapievici apărute recent: "Ultimul Culianu" (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010).

În mod evident fascinat de protagonistul cărţii sale - dar cine nu este fascinat de un om de o asemenea anvergură spirituală şi culturală!? -, Patapievici declară din start că nu intenţionează decât să înţeleagă metoda la care ajunsese Culianu în ultima parte a vieţii sale scurtate atât de dramatic: "ca să îi înţeleg mai bine metoda, i-am tratat contribuţiile ca şi când ar fi fost valide. Acest procedeu nu este o suspendare a spiritului critic (faptul se poate vedea din obiecţiile cu care am însoţit unele din afirmaţiile sale), ci o decizie metodologică impusă de necesităţile reconstrucţiei teoretice" (p. 13). Aşadar Horia Patapievici nu îşi propune să intre în polemici (inutile şi perdante) cu confraţii lui Culianu, ci să înţeleagă şi să redea gândirea lui Culianu, "atât a celei explicite, cât şi a celei implicite (ori ascunse), din perspectiva constatării unei rupturi de nivel în evoluţia gândirii sale"(p.13).

Aceasta este şi miza cărţii (alcătuite din mai multe studii apărute în timp, după cel puţin zece ani în care a stăruit asupra operei istoricului religiilor); Patapievici ajunge la concluzia că moartea lui Culianu ar fi într-o subtilă legătură cu "metoda" pe care acesta o descoperise: "Culianu a intrat în posesia unei scheme universale de cunoaştere. Descoperirea acestui principiu cognitiv i-a reevaluat într-o manieră radicală toate cunoştinţele anterioare, care erau deja formidabile, şi l-a aruncat într-o cursă vertiginoasă de transvaluare a întregii istorii culturale, pe care însă nu a mai apucat decât să o schiţeze" (p. 29). Aici este şi punctul nevralgic al cărţii - sau în orice caz contestat deja de primele recenzii -, trimiterea la Blaga şi la cenzura transcendentă. Ajuns pare-se la o cunoaştere interzisă muritorilor, Culianu ar fi fost pur şi simplu eliminat din "joc" tocmai din acest motiv. Indiferent de faptul că "metoda" prin care a fost forţată moartea sa, oribila crimă, este fapta unor actori pământeni, necunoscuţi (încă). Personal prefer să trec peste această teză de inspiraţie blagiană - întâi de toate pentru că nu mă pricep, iar în al doilea rând pentru că mi se pare secundară în economia cărţii.

Centrul de greutate al acestui volum este din perspectiva mea altul: observaţia lui Patapievici că undeva în jurul anului 1989 Culianu a trăit o "cezură" care i-a modificat în mod clar întreaga perspectivă. "«Dicţionarul religiilor» trădează un clar turnant metodologic, vizibil atât în maniera sistemică de prezentare a materialului, la nivelul analizei, cât şi în felul din ce în ce mai tranşant în care exprimă acest lucru, la nivelul conştiinţei metodologice" (p. 33). Lucrurile se precipită - totul la acest "ultim" Culianu "devenise urgent şi trepidant" (p. 29) - deja în "Cuvântul înainte" al cărţii "The Tree of Gnosis" (1991) Culianu declară deschis: "În aparenţă, şi numai în aparenţă, subiectul acestei cărţi îl constituie studierea unor curente care au în comun o serie de premise. Noutatea ei fundamentală nu rezidă atât în masa de informaţii, cât în metodă" (vezi ultima ediţie românească, "Arborele Gnozei", Polirom, Iaşi, 2005, p. 7). Aşadar ultimul Culianu găsise o metodă care l-a poziţionat cu totul diferit faţă de cum o făcuse până atunci nu numai în legătură cu miturile şi religiile acestei lumi ci şi, în cele din urmă, faţă de însăşi "noţiunea de realitate a lumii", consideră Patapievici (p. 35)…

Care este acestă metodă revoluţionară? Influenţat deopotrivă de studiile unor specialişti în hermetism (precum Giordano Bruno) sau de "artele memoriei", dar şi de teoria fractalilor sau de psihologia cognitivă, în ultima parte a vieţii istoricul religiilor a ajuns "să conceapă ideea că totul poate fi definit în termeni de mind games - jocuri ale minţii (…). De pildă, susţinea Culianu, toate datele controversei hristologice pot fi complet analizate dacă admitem ideea că Iisus Hristos se află în centrul unui fractal multidimensional. A-l analiza înseamnă a descrie modul în care toate aspectele relevante ale figurii lui Hristos (divinitate, umanitate, natură, substanţă etc) pot fi deduse din câteva afirmaţii de bază, potrivit unor reguli de producere simple, de tip opţiune binară" (p. 42). Trebuie să recunoaştem, sunt afirmaţii destul de greu de digerat de cei situaţi mult prea dogmatic înlăuntrul sistemului. Dar tocmai asta înseamnă - în multe dintre şcoli - istoria religiilor: o distanţă ştiinţifică faţă de obiectul studiat. Iar pentru cine este suficient de copt ca să înţeleagă, asta nu înseamnă nicidecum împuţinarea deschiderii către Realitate(a) (hristică), dimpotrivă…

"În fond, ceea ce numesc aici «ultimul Culianu reprezintă explozia creativă pe care Ioan Petru Culianu a trăit-o începând din momentul în care a înţeles că descoperirea sa metodologică are consecinţe ontologice neaşteptate şi că, bine înţeleasă, această metodă ar putea da seama de tot", subliniază Horia-Roman Patapievici (p. 43). Cu alte cuvinte, Culianu avea certitudinea că găsise o mathesis universalis!

De unde şi "Sentimentul meu straniu, - continuă Patapievici -, pe care nu îl pot argumenta până la capăt, este că ultimul Culianu, datorită «cheii universale» peste care căzuse, intrase în fractalul unui paradox de tip Lonnrot" (p. 43), Lonnrot fiind personajul din povestirea lui Borges "Moartea şi busola" care a fost omorât tocmai datorită faptului că a căzut în capcana care i s-a întins ţinându-se cont de inteligenţa sa excepţională şi de cunoştinţele sale esoterice. Nu trebuie să ne mai mire, Culianu însuşi analizase povestea lui Borges alături de studenţii săi, ba chiar scrisese un eseu în care afirma: "În universul lui Borges, sarcina principală a artei este evadarea de sub tirania unui sistem mental unic pentru a putea intra în cât mai multe altele care, comparate, vor oferi adevărata libertate de percepţie a lumii" (p. 43).

În fine, nu avem cum expune într-o scurtă recenzie întreg traseul (onto)logic desţelenit cu măiestrie de Horia Patapievici a cărui primă formaţie, cea de fizician, este un uriaş avantaj în cazul de faţă. Esenţa a ceea ce vrea să spună este că "în viziunea ultimului Culianu, totul, de la societate până la lume, este un sistem de obiecte ideale, dezvoltate după logica computaţională binară în spaţiul ideal al cărui loc de manifestare este spaţiul nostru mental. Cum principiul identităţii genetice susţine că procesele de generare ale tuturor sistemelor sunt, în minte, nonseparabile, rezultă că orice modificare a unuia din procese va afecta imediat celelalte sisteme care, prin interacţiunea lor, fac împreună istoria." (p.107). Nu este de mirare că astfel de afirmaţii aveau să bulverseze breasla confraţilor într-ale istoriei religiilor, iar Culianu să fie perceput drept "acel guru intelectual de dimensiuni planetare în care era să se transforme în ultimii ani" (p.12). Iar omul îşi juca rolul fără nici un complex, ca dovadă: practica divinaţia, ba chiar "exalta magia în faţa studenţilor săi" (p. 107)…

Una peste alta, Patapievici ajunge la concluzia că Ioan Petru Culianu a adus "trei contribuţii majore în câmpul culturii noastre" şi precizează: "când spun «cultura noastră» mă refer, fireşte, la cultura europeană" - precizare a absolut necesară întrucât, H.-R. Patapievici nu o spune, uriaşa cultură chinezească a ajuns graţie taoismului şi a "Y King"-ului la acelaşi sistem de decriptare a realităţii bazat pe doar câteva cărămizi care se combină într-un sistem binar…

Iată care sunt cele trei contribuţii ale lui Culianu din perspectiva lui Patepievici: "(1) A descoperit că posibilitatea magiei este legată de o anumită ontologie şi de o anumită structură epistemologică a subiectului cunoscător. (2) A propus o explicaţie a marii schimbări culturale din secolele XVI-XVII în termenii unei amputări cognitive a facultăţilor sufletului omenesc, operată în Occident printr-un act istoric conştient de «castrare» a imaginarului, în consens şi de Reformă, şi de Contrareformă, acţiune interpretată de Culianu ca o «abolire a fantasticului» (3) În fine, Ioan Petru Culianu a propus ca mecanism explicativ al culturii ipoteza că toate produsele minţii noastre pot fi complet descrise prin jocuri combinatorice binare, care iau ca punct de pornire câteva din cele mai elementare afirmaţii generale despre lume, cuprinse, toate, într-o mulţime finită de postulate ontologice posibile" (p. 183).

"Ultimul Culianu" este o carte de aventuri în care se vorbeşte despre un om de ştiinţă - român, născut la Iaşi -, care are îndrăzneala de a considera că găsit "o bază cognitivă a unităţii tuturor teoriilor ştiinţifice, filozofice şi religioase, precum şi a tuturor formelor de cultură" (p. 185). Rămâne o întrebare deschisă dacă acest ultim punct, (re)descoperirea, practic, a unei mathesis universalis este sau nu reală.

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură ''Ion Mincu''). Este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi profesor de istorie a religiilor în învăţământul preuniversitar. A susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual -, producator şi realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist şi editor coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ''Adevărul'' si redactor-şef al revistei ''Adevărul literar şi artistic''; ulterior a fost senior editor la agenţia de presă ''NewsIn'', coordonând departamentele de cultură-religie şi media-publicitate. Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ''Aldine'' al ziarului ''România liberă'' şi predă istoria religiilor la Universitatea Bucureşti.