Opinie Sorin Paslaru: Foarte bine că ne-aţi predat capitalismul. Dar practicaţi-l!

În vâltoarea discuţiilor despre noi impozite şi despre impactul în inflaţie al noii TVA, autorităţile uită de unde va veni singura soluţie pentru depăşirea actualei situaţii: sectorul privat.
Ziarul Financiar publică astăzi lista celor 41 de companii cu peste 250 de angajaţi care au intrat în insolvenţă în primele patru luni din 2010. Are primul-ministru pe masă la prima oră situaţia la zi a firmelor cu probleme din România?
În Germania, în Franţa, în Statele Unite, când companiile se clatină, guvernele sar în sprijinul lor.
În România, formula este: descurcaţi-vă singuri! 22.000 de slujbe sunt în pericol, dar nicio strategie de a menţine în viaţă aceste companii, majoritatea cu capital românesc, nu este gândită.
Există opinia că valul crizei actuale este a doua mare oportunitate pentru investitorii străini de a cumpăra ieftin active româneşti, după perioada 1997-1999, când statul a fost nevoit să vândă la preţuri disperate bănci şi întreprinderi pentru a acoperi găurile bugetare.
Dacă altfel nu putem ieşi din impas - şi prin forţe proprii se vede că iată, ca şi în atâtea rânduri în istorie, nu putem - să vină. Ideea este cum întoarcem cât mai multe beneficii pentru ţară din aceste investiţii străine.
Problema este că, în criza din 1998-1999, când statul român fusese cel care crescuse pe datorie şi injectase bani în IAS-uri mulse la maxim de directori fără scrupule sau în companii de stat falimentare, voinţa politică de a restructura activele toxice a fost de ajuns.
Bancorex-ul a fost înghiţit - cu noduri - de cea mai mare bancă de stat de atunci, BCR, ponderea creditelor neperformante în sistemul bancar a urcat la 30%, iar statul a emis titluri de stat cu care a înlocuit aceste active în portofoliul băncilor găurite.
De altfel, nu se poate să ai criză fără o pondere de 25%-30% a activelor neperformante.
În 1997, în Coreea de Sud, creditele neperformante în totalul creditelor a atins 35%, în 1998, la criza din Rusia, ponderea creditelor neperformante a fost de 40%, la criza din Turcia în 2000 de 28%, conform lucrării "Turmoil at Twenty", editată recent de Banca Mondială.
În 1999, statul român, proprietarul Bancorex şi al Băncii Agricole, a acoperit pierderile de 3 miliarde $ provocate de aceste active toxice. La acea dată, creditele acordate în econo­mie se ridicau la 10 miliarde de dolari.
Acum, creditele acordate se ridică la 60 de miliarde de dolari (50 de miliarde de euro), iar ponderea celor neperformante este de circa 14%. Diferenţa esenţială este însă că băncile locale sunt în mâinile unor grupuri străine, în primul rând austriece şi elene. Sunt pregătite aceste bănci să-şi asume încă 15-20% pondere credite neperformante?
Companiile străine prezente aici, care fac jocurile în economie, trebuie să le convingă să accepte aceste minusuri, pentru că altfel toată lumea are de pierdut. Cine a venit în România nu a venit pentru 3 sau pentru 5 ani, ci pentru 20 sau 30 de ani, iar această ţară are suficientă capacitate de relansare pentru ca pierderile de acum să se transforme în câştiguri viitoare.
Băncile ţin cu dinţii de preţuri încă prea ridicate la imobile sau active ale unor companii. Capitalul străin ne-a predat capitalismul. Foarte bine, că nu-l mai ştiam după 50 de ani de economie centralizată. Dar acum trebuie să-l şi aplice: adică să-şi asume pierderile inerente.
Nimic nu poate înlocui rolul capitalului privat în distrugerea creatoare şi realocarea resurselor în direcţiile cele mai productive. Dar există riscuri, există pierderi. Ciclurile economice fac ca o perioadă, mai scurtă sau mai lungă, activele să stea în aşteptarea altor activităţi. Alteori sunt distruse pentru că nu mai folosesc la nimic.
Aceste pierderi sunt asumate în fibra profitului, anterior sau viitor. Când ai rate nete de profit de 25%, cele mai înalte din Europa, te poţi aştepta şi la întoarceri la fel de categorice.
Când vine o inundaţie, revenirea la normal înseamnă curăţarea mâlului. Este ceea ce nimeni din economia românească nu vrea să facă acum: să cureţe mâlul activelor neproductive.
Ziarele sunt pline de anunţuri ale Ministerului de Finanţe de vânzare a unor bunuri scoase la licitaţie pentru recuperarea de datorii de la firme în insolvenţă.
De ce nu există un site centralizat cu aceste licitaţii, pentru ca aceste oferte să fie luate în considerare inclusiv de investitori străini interesaţi de România?
La fel, în cazul băncilor, de ce nu este posibil să fie, eventual sub coordonarea Asociaţiei Române a Băncilor, o ofertă centralizată, transparentă şi bine mediatizată, a activelor scoase la licitaţie?
În 1999, multe active scoase la licitaţie de fostul AVAB (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare - creată special pentru a curăţa băncile de credite neperformante) au ajuns "pe sub mână" chiar la firmele care fuseseră creditate şi de la care statul, teoretic, ar fi trebuit să recupereze creditele nerambursate.
Aşa au rămas hoteluri din centrul Bucureştiului şi azi ca nişte muzee, fără clienţi, pe mâinile unor negustori nepricepuţi. Cine nu dă drumul la active la preţul pieţei plăteşte mai devreme sau mai târziu. Zidurile goale nu aduc în niciun caz profit, indiferent că pe hârtie bilanţurile arată momentan bine.