Trilema politicii financiare: unde se despart ape
Studenţii ce trec printr-un curs de economie internaţională se
întâlnesc cu "trilema" politicii financiare într-o economie
deschisă; aceasta spune că autorităţile dintr-o ţară nu pot urmări,
simultan, atingerea a trei obiective: o politică monetară autonomă
(care să fie utilizată în funcţie de mişcarea ciclică a economiei),
stabilitatea cursului de schimb (care să elimine volatilitatea
extremă, ce dăunează relaţiilor comerciale şi stabilităţii
economiei) şi mişcări de capital libere (ce permit mărirea gamei de
investiţii şi ajută la atenuarea unui deficit de resurse interne
investiţionale). Adică, dacă se doreşte menţinerea autonomiei
politicii monetare trebuie renunţat fie la mişcarea fără restricţii
a fluxurilor de capital, fie la stabilitatea cursului de schimb.
Sau, dacă se doresc stabilitatea cursului de schimb şi fluxuri
nestânjenite de capital (precum în zona monetară unică, din UE) se
renunţă la politica monetară autonomă. Fără îndoială că avem de-a
face cu o simplificare mare, care nu ţine cont de dimensiunea
variată a economiilor, de grad lor de deschidere, posibila
circulaţie a mai multor valute în tranzacţii interne, statutul unor
monede ca valute de rezervă etc. Dar utilitatea analitică a
trilemei este evidentă.
Într-un articol recent Gregory Mankiw, fost consilier economic în
precedenta administraţie republicană din SUA, face o paralelă între
operaţionalizarea politicii economice externe americane şi cea a
ţărilor din UE în raport de această trilemă ("Confronting
«trilemma» of global finance", IHT, 10-11, July, 2010). El arată,
printre altele, că SUA au optat cu câteva decenii în urmă la
flexibilizarea cursului de schimb al propriei monede dorind să
impulsioneze mişcările de capital internaţionale. Pe această cale,
SUA s-au îndepărtat de logica iniţială a aranjamentelor de la
Bretton Woods, care prevedea limitarea mişcărilor de capital ca
mijloc de a favoriza comerţul internaţional şi creşterea economică.
Aş adăuga eu aici că această decizie a fost impusă şi de
imposibilitatea ca angajamente militare şi de altă natură ale SUA
din acea perioadă (a războiului din Vietnam) să fie susţinute de
legarea fixă a dolarului de aur. S-a văzut atunci care este
privilegiul (de a tipări monedă) al unei superputeri ce furnizează
moneda de rezervă pentru ţările lumii. Crearea euro, aşa cum este
menţionat mai sus, înseamnă o renunţare la suveranitatea asupra
policii monetare cu miză pe avantajele stabilităţii cursului de
schimb şi ale mişcărilor de capital. China, ce are o economie
emergentă cu impact global, a folosit relativa stabilitate a
cursului de schimb ca mijloc de a-şi stimula exporturile şi a crea
avantaje comparative limitând totodată fluxurile de capital. Adică
a practicat o politică frecvent întâlnită în Asia şi învăţând din
lecţiile crizei de acum un deceniu, când mişcări necontrolate de
capital au provocat haos economic în mai multe ţări din acea
regiune. Mankiw este de opinia că circumstanţe variate induc
opţiuni diferite.
Ceea ce cred că omite să spună Mankiw este că dimensiunea economiei
americane, dependenţa sa considerabil mai mică de export şi import
şi statutul de monedă de rezervă al dolarului SUA au facilitat
decizia de acum câteva decenii (de rupere a dolarului de aur, prin
obligaţia de convertibilitate la o anumită paritate). În Europa,
introducerea euro a fost şi o decizie politică, mizându-se, de
către unii, pe o impulsionare a convergenţei economice reale. Ceea
ce nu s-a petrecut în suficientă măsură, mai cu seamă între ţările
din flancul nordic şi cele din flancul sudic. Paul Krugman, cu ani
în urmă, a anticipat o asemenea evoluţie pornind de la teoria
manchiurilor industriale, a specializării în Europa pa baza unor
avantaje comparative şi a efectelor de aglomerare (Geography and
Trade, MIT Press, 1991); aş adăuga eu, în lipsa unor politici
industriale care să atenueze mari disparităţi regionale, ceea ce
politica de dezvoltare regională a UE nu s-a dovedit capabilă a
înfăptui. Criza actuală din zona euro a revelat şi efectele
negative ale unei alocări a resurselor defectuoase în ţări sudice,
acolo unde investiţii masive s-au făcut către sectoare care nu
produc bunuri şi servicii "comercializabile" (tradeables). Iar
aceasta s-a văzut în mod flagrant pe fondul crizei, când prăbuşirea
producţiei a fost inevitabilă după avântul (boom-ul) nesustenabil
din anii premergători crizei. Cum în zona UE nu este posibilă
restricţionarea mişcărilor de capital, politica prudenţială a unor
bănci centrale a fost sever amputată --chiar dacă banca centrală a
Spaniei a recurs la un "dynamic provisioning", prin care a impus
băncilor spaniole să acumuleze rezerve în anii de creştere
economică înaltă. Dar aceste rezerve s-au dovedit insuficiente când
criza a lovit o economie ce avea o dinamică vulnerabilă. Băncile au
de suferit întrucât producţia s-a prăbuşit şi cu ea şi veniturile
bugetului public. Spania a progresat mult după intrarea în UE, dar
şi-a creat şi vulnerabilităţi majore având originea în alocarea
sub-optimală a resurselor. Menţionez cazul spaniol întrucât el are
similitudini cu situaţia noastră. România nu are o datorie publică
mare după standarde europene. Dar creşterea economică autohtonă a
fost nesustenbilă, bazată pe împrumuturi externe pe termen scurt şi
cu orientarea resurselor către sectoare ce deservesc
consumul.
UE are un handicap mare faţă de SUA. Moneda unică nu beneficiază de
aranjamente de ordin fiscal corespunzatoare. Unii fac o analogie cu
SUA în acest sens relevând că precum ţări din zona euro, şi state
americane au deficite bugetare mari. Recent, la o conferinţă la
Pisa (în Italia), profesorul Richard Cooper a făcut această
observaţie. Dar el şi alţii, în opinia mea, subestimează importanţa
a doi factori esenţiali. În SUA, statul federal poate, la nevoie,
să facă transferuri fiscale pentru a salva bugete locale. În UE (în
UME), procedurile sunt infinit mai complicate. În fapt
aranjamentele din UM interzic transferuri fiscale de la o ţară la
alta. Mai mult, coordonarea politicilor economice din UE (UME) este
foarte mult îngreunată de lipsa unor aranjamente privind împărţirea
poverii în caz de eşec al unui grup bancar cu operaţiuni
transfrontaliere, al bugetului unei ţări membre a Uniunii. De aceea
a fost aşa de complicat crearea facilităţii financiare pentru
Grecia.
România se confruntă şi ea cu această trilemă. Are o politică
monetară autonomă şi un curs de schimb flexibil, fiind, în acelaşi
timp, obligată de funcţionarea UE să permită deplina mişcare a
capitalului; are o economie puternic euroizată, care creează
riscuri. De asemenea, alocarea resurselor nu a fost optimă în anii
liberalizării contului de capital. Aceasta explică şi anvergura
căderii producţiei după 2008 şi a veniturilor bugetului public.
Avem nevoie de consolidare fiscală, dar şi de o regândire a
modelului de creştere economică. Utilizarea fondurilor UE trebuie
judecată din aceste două perspective.