Timpul inflaţiei se întoarce

De două decenii, cu prea puţine benefice excepţii, tot amânăm trecerea peste pragul care marchează un nivel optim de bunăstare. Fără ca societatea noastră să înţeleagă, într-un sfârşit, că pentru un astfel de salt e nevoie de mai mulţi bani. Iar bani mai mulţi nu au cum să vină fără mai multă muncă performantă.
Bunăstarea a fost marele proiect născut în decembrie 1989. Sau marea iluzie. O iluzie strivită sub valurile inflaţiei. După două decenii, e cert că bunăstarea dorită nici nu are cum să vină fără un efort de vitalizare generalizată a economiei.
Dar cine şi cum ar putea să forţeze firmele româneşti, instituţiile româneşti, gestionarii bugetului să lucreze eficient, să-şi reducă substanţial costurile, să-şi raţionalizeze forţa de muncă şi să-şi ajusteze consumurile, în aşa fel încât să dobândim o economie vitală? Acest rol ar putea să revină numai concurenţei. La noi, însă, cine cu cine... concurează? Cât despre sfera bugetară, aici chiar că nu există niciun fel de concurenţă. Şi cât timp somnul concurenţei va continua să întreţină lenea economiei şi lenea bugetului, marele judecător va fi inflaţia.
Sunt multe voci care spun: creşte TVA, e normal să urce preţurile. Chiar e normal? Într-o economie normală, managerii s-ar repezi, în toate firmele, să anunţe măsuri economice menite să determine preluarea fără şocuri, în costuri, a noilor facturi. Ar mobiliza, în acest scop, echipe complexe de cercetare-proiectare, ar alerta departamentele de execuţie. Nimeni, de la managerul general până la ultimul muncitor salariat, n-ar avea linişte până când toate influenţele scumpirilor s-ar "topi" în costuri. Fără şocuri. La noi, însă, de 20 ani încoace, toţi se reped să ne ameninţe că vom plăti mai mult, mult mai mult benzina, energia, transporturile, pâinea, laptele, carnea, îmbrăcămintea, automobilele şi tot ce cumpărăm. Fără să se întrebe nimeni, cu firească nedumerire, ce fel de specialişti sunt cei care nu ştiu să facă decât simple adunări, să adauge diferenţele în plus la benzină, la electricitate, la multe alte mărfuri şi să obţină noi costuri, umflate, care să fie regăsite apoi în preţuri de consum mai mari. Şi, în consecinţă, într-un surplus de inflaţie. Ce fel de economie avem noi dacă predomină astfel de mentalităţi?
Ştiu că acum, în faţa deciziei luate în condiţii de forţă majoră, de creştere la 24 la sută a taxei pe valoarea adăugată, nu mai e posibil ca acest spor de cinci puncte procentuale să fie absorbit în totalitate în costuri ori acoperit din profituri. Şi nu mai e posibil fiindcă, timp de două decenii, an de an, am tot împins lucrurile către un astfel de deznodământ. Aşa că ne-am trezit, după ce în decembrie 2009 rata inflaţiei coborâse la 0,32 la sută, la jumătate deci faţă de noiembrie, cu un şoc inflaţionist ce a făcut să crească de cinci ori rata inflaţiei în ianuarie 2010. De la 0,32 la 1,68 la sută. Cauza nefiind monetară, ci fiscală: accize mai mari la tutun, alcool şi combustibil. Iar acum, după un efort de cinci luni în care rata inflaţiei a coborât substanţial, ajungând la 0,16 la sută în iunie 2010, va urma un nou şoc inflaţionist în iulie. Cauza fiind tot fiscală. Iar milioane de oameni necăjiţi îşi fac acum socoteli disperate: cât vor plăti ei pe achiziţiile zilnice, pe bunurile de folosinţă îndelungată şi pe întreţinerea locuinţei.
Din cauza multor proiecte amânate, nu a fost încă asigurată formarea unei mase critice de schimbare, care să favorizeze un raport optim între câştigurile şi pierderile din economie. Aşa că reformele structurale nu mai pot întârzia. Altfel, economia nu va scăpa de poverile pe care le duce în spate: supracapacităţi de producţie nefolosite sau rău folosite; nenumărate structuri de cost supraîncărcate, fie din cauza consumurilor exagerate, fie reprezentând preţul risipei de resurse, al gestiunilor frauduloase şi al incompetenţei; scheme de personal supraponderale în sectorul bugetar şi în companiile statului, unde - cu puţine excepţii - nu se vede o prea mare preocupare pentru performanţă. Timidele încercări făcute în acest sens au fost socotite medicamente amare. Şi au fost vomitate.
Scriam, cândva, că prin 2010-2011, probabil, când vom privi înapoi, spre anii '90 şi chiar spre prima jumătate a deceniului în curs, vom spune: "Atunci, în timpul inflaţiei". Dar iată că timpul inflaţiei se întoarce şi ameninţă să ne amărască viaţa.