România, condusă ca o maşină fără bord

De la anunţul şoc al preşedintelui de pe 7 mai privind scăderea salariilor şi pensiilor pentru încadrarea într-un deficit de 6,8% din PIB a început deriva.
Ca şi în cazul împrumutului de 20 de miliarde de euro cu care nimeni nu era de acord, dar a fost înghiţit de autorităţi zâmbind, cei care sunt plătiţi să se uite zi de zi pe finanţele ţării nu s-au alarmat din timp asupra situaţiei acestora, ci în ultima clipă.
În loc să fie mult mai circumspecţi după căderea bruscă a economiei din 2009 şi să facă un buget mai strâns în 2010 luând în calcul o eventuală scădere a economiei, oficialii, inclusiv cei care văd totul de foarte de sus şi sunt foarte convinşi că au mereu dreptate, s-au amăgit că vom avea creştere anul acesta.
Majorarea TVA decisă în 24 de ore, loviturile date businessului prin modificarea Codului fiscal şi mesajele contradictorii din toată această perioadă au creat o stare de nervozitate şi de teamă nu numai în societate, dar şi printre companii.
Pentru că au fost decizii intempestive, oamenii şi-au dat seama că ţara este condusă amatoristic, fără date, ca o maşină fără bord. Mulţi se întreabă - oare nu vor mai majora şi celelalte taxe, oare nu vor mai tăia încă o dată salariile?
Nemulţumirile sunt profunde şi până nu vor cădea capete la nivel înalt populaţia nu va simţi că am intrat pe un făgaş coerent. Cineva trebuie să plătească şi cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Situaţia de acum a economiei româneşti aminteşte de cea din ultimul an a guvernării Văcăroiu, 1996.
Cu reforme şi privatizare mimate între 1992 şi 1996 şi cu injecţii de bani de la buget în întreprinderi fără desfacere, tensiunile din economie erau atât de mari, încât cursul a explodat în martie 1997, de la 3.000 de lei la un maxim de 9.000 de lei.
Aşa s-a făcut atunci ajustarea, prin şocul cursului de schimb. Activele româneşti au devenit dintr-o dată mult mai atractive, exporturile mai rentabile, cu preţul scăderii puterii de cumpărare a întregii populaţii. În 1998 şi 1999 au fost anii cu cele mai multe disponibilizări din companiile de stat: peste 200.000.
Deriva în care se află acum din nou economia ridică cea mai gravă chestiune: cei din fruntea statului nu pot, nu ştiu sau sunt plătiţi să îndrepte România într-o direcţie greşită?
Cel mai plauzibil scenariu este că, la fel ca înainte de '89, s-a format un grup la vârf legat prin puternice interese, care se sprijină unul pe altul în momentele cheie şi al cărui unic interes este doar supravieţuirea, fără niciun proiect de dezvoltare.
La putere sunt încă cei şcoliţi în străinătate înainte de '89, care la Revoluţie aveau 40 de ani. Până nu vor înţelege că şi-au atins limitele şi că trebuie să plece, România nu va ieşi din această stare de nonperformanţă care se acutizează acum, când resursele sunt mai puţine din cauze crizei externe.
Şi până la urmă, nu va mai conta dacă au înţeles sau nu că trebuie să se retragă. Vor trebui să fie măturaţi. Este la latitudinea lor dacă vor fi scoşi de pe poziţii într-o ţară în faliment sau se vor retrage când încă situaţia mai poate fi salvată.
România a rămas la nivelul liderilor un model autarhic. Tinerii şcoliţi în străinătate după 1989 nu pătrund în nucleul dur al puterii decât dacă sunt fii sau fiice ale celor aflaţi astăzi în primele eşaloane.
Pentru un stat tânăr, neformat, neîmprospătarea elitelor prin selecţie transparentă înseamnă eşec.
La conferinţele internaţionale, inclusiv financiare, se vede că cel mai bine diferenţa de alonjă şi de profil dintre cei care conduc astăzi România şi restul lumii, inclusiv Rusia sau alte state din Europa de Est. Ai noştri sunt uzaţi, nebăgaţi de niciun gazetar străin în seamă, ai lor sunt tineri, bine conectaţi, intraţi în circuitele academice externe.
Din cercurile băltite ale puterii din România nimic notabil nu iese la bătaie pentru susţinerea intereselor ţării. Cei mai buni absolvenţi sunt absorbiţi de instituţii private străine, ale căror interese nu coincid de multe ori cu cele de dezvoltare ale României.
Antiselecţia celor care administrează resursele publice din economie, adică cele 40 de miliarde de euro anual care se strâng din contribuţii sociale şi taxe, costă la fel de mult ca investiţiile faraonice dar fără sens economic dinainte de '89.