Dracula, mortul viu

Au trecut 25 de ani de când Dracula a fost răpus în castelul lui din Tansilvania. În acest răstimp, Mina şi Jonathan Harker au avut un fiu, Quincey, care visează o carieră artistică, încurajat de un misterios actor român, doctorul Seward a căzut pradă dependenţei de morfină, Arthur Holmwood a lăsat furia şi resentimentele să-i macine viaţa, iar profesorul Van Helsing a ajuns un bătrân aparent inofensiv. Echilibrul precar al vieţilor lor, marcate de tragediile trecutului, este spulberat atunci când o mână ucigaşă începe să-i vâneze. Să fi înviat Dracula, însetat de răzbunare? Sau o forţă mult mai cumplită ameninţă să cotropească lumea, scufundând-o în întuneric? Străzile sumbre ale Londrei invadate de ceţuri devin scena unei neaşteptate şi sângeroase înfruntări finale.

Personajele celebre create de Bram Stoker îşi continuă cruciada împotriva răului în "Dracula, mortul viu", cartea-eveniment a acestui an. Continuare a romanului "Dracula" (care a introdus vampirii în imaginarul lumii de azi), "Dracula, mortul viu"este semnat de Dacre Stoker, strănepotul lui Bram Stoker, şi Ian Holt, scriitor şi scenarist. Pornind de la însemnările lui Bram Stoker, aflate în arhiva familiei, cei doi au creat singura continuare legitimă romanului, în spiritul intenţiilor literare şi în stilul lui Stoker, părintele lui Dracula şi întemeietorul genului horror.

"Dracula, mortul viu"va apărea la Editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Carmen Săndulescu.

"Cu neţărmurită iubire, Lucy"

Inscripţia era singurul lucru la care se putea gândi doctorul Jack Seward acum, când simţea întunericul ajungându-l din urmă. Întunericul aducea pace, fără nici o rază care să lumineze cu brutalitate rămăşiţele zdrenţuite ale vieţii lui. Ani de zile şi-i dedicase luptei împotriva întunericului. Însă acum îl aştepta cu braţele deschise.

Amintirea lui Lucy nu-i dădea pace decât noaptea. Îi simţea şi acum, în vise, îmbrăţişarea caldă. Preţ de câteva clipe fugare, se regăsea la Londra, în vremuri mult mai fericite, când locul lui pe lume şi cercetarea lui aveau un sens. Asta era viaţa pe care ar fi vrut să o împartă cu Lucy.

Larma din zori, zdrăngănitul rapid pe care cărucioarele lăptarilor, căruţele pescarilor şi vehiculele altor negustori îl scoteau pe străzile pietruite ale Parisului năvăli peste visarea lui Seward şi-l aruncă în asprimea prezentului. Se forţă să-şi deschidă ochii. Îl usturau ca o rană dată cu iod. În timp ce privirea îi poposea pe tavanul crăpat al camerei de hotel părăginite pe care o închiriase la Paris, se gândea la cât de mari erau schimbările din viaţa lui. Îl întrista să constate că şi-a pierdut vigoarea. Bicepşii îi atârnau, de parcă erau săculeţi de ceai, imediat după ce i-ai scos din ceainic. Venele care se vedeau pe braţe semănau cu nişte râuri desenate pe o harţă zdrenţuită. Era o umbra a ceea ce fusese.

Seward se rugă ca moartea să vină cât mai repede. Trupul şi-l hărăzise ştiinţei, spre a fi obiect de studiu la facultate. Se simţea bine la gândul că în moarte va putea să le aducă ajutor şi inspiraţie unor viitori doctori şi oameni de ştiinţă.

După o vreme, îşi aminti de ceas, care era şi-acum cuibărit în mîna lui stângă. Îl întoarse. Şase şi jumătate ! Preţ de o clipă, panica puse stăpânire pe el. La dracu'. Dormise prea mult. Seward se ridică împleticit. O seringă goală se rostogoli pe masă şi se sfărâmă de lemnul soios al podelei. O sticluţă fumurie cu morfină era cât pe ce să aibă o soartă asemănătoare, dar el se grăbi să prindă preţiosul lichid, desfăcând cu mişcări automate cureaua de piele de pe antebraţul mânii stângi. Circulaţia îşi reveni la normal în timp ce îşi lăsa mâneca în jos şi prindea cămaşa destrămată cu butonul cu argint cu monogramă. Se încheie la vestă şi îşi puse la repezeală jacheta. Wallingham&Sons erau cei mai buni croitori din Londra. Un costum făcut de oricine altcineva s-ar fi făcut praf cu zece ani în urmă. Vanitatea moare greu, îşi zise Seward chicotind fără pic de umor.

Trebuia să se grăbească dacă ţinea să prindă trenul. Oare unde era adresa? O pusese la loc sigur. În clipa asta, când avea nevoie de ea, nu mai ţinea minte unde e. Luă salteaua plină de paie şi o răsuci cu faţa în jos, inspectă partea de dedesupt a mesei şchioape, privi cu atenţie sub lăzile de legume care erau folosite pe post de scaune. Răscoli prin maldăre de tăieturi din ziare. Titlurile vorbeau despre preocuparea actuală a lui Seward: poveşti înfiorătoare despre Jack Spintecătorul. Fotografii de la autopsia primelor cinci victime cunoscute. Femei mutilate pozând, cu picioarele desfăcute, de parcă ar fi fost în aşteptarea asasinului dement. Spintecătorul era socotit un măcelar al femeilor - dar măcelarul are mai multă milă faţă de animalele pe care le sacrifică. Seward citise şi recitise rapoartele de autopsie de nenumărate ori. Pagini întregi de teorii şi idei pe care le avea, scrise pe bucăţi de hârtie, pe fâşii de carton sau pe cutii de chibrite foşneau în jurul lui ca frunzele purtate de vânt.

Sudoarea care-i curgea de pe frunte începuse să-i înţepe ochii înroşiţi.Dracu' s-o ia, unde o pusese? Binefăcătorul riscase enorm ca să obţină informaţia. Seward nu suporta gândul că l-ar putea dezamăgi pe singurul om care mai credea în el. Toţi ceilalţi - cei din familia Harker, cei din familia Holmwood - abolut toţi credeau că şi-a pierdut minţile. Seward ştia că, dacă ei ar putea să vadă camera asta, şi-ar spune că părerile lor sunt îndreptăţite. Cercetă cu de-amănuntul tencuiala măcinată, care purta urmele crizelor lui provocate de morfină, străluminările lui bizare scrise cu cerneală, cu cărbune, cu vin, ba chiar şi cu propriul sânge. Nici un nebun n-ar putea fi mai bătător la ochi. Era convins că toate aceste însemnări vor dovedi cândva că era perfect sănătos la minte.

Printre toate cele,se afla şi o pagină smulsă dintr-o carte, ţintuită în perete de tăişul, cu vechi pete de sânge, al unui cuţit cu lamă curbată şi mâner de os. Pe pagină apărea portretul unei frumuseţi pline de eleganţă, cu părul ca pana corbului. Sub fotografie, o inscripţie: Contesa Elisabeta Bathory, circa 1582.

"Bineînţeles, aici am ascuns-o." Râzând, smulse cuţitul din perete, apucă hârtia şi o întoarse. Găsi adresa vilei din Marsilia, mâzgălită cu scrisul lui abia descifrabil. Mai luă crucea, ţepuşa de lemn şi funia de usturoi care atârnau lângă portretul contesei, după care scoase un cuţit de argint dintr-o scobitură a podelei. Le puse pe toate în genta lui de medic, care avea un fund dublu, şi le acoperi cu articole medicale obişnuite.

Trenul plecă din gara de Lyon fix la ora anunţată. Văzându-l cum se îndepărtează exact când el îşi plătea biletul, Seward traversă în goană clădirea afectată de ploi ca să ajungă la dihania pufăitoare care tocmai depăşea cea de-a şaptea arcadă a staţiei terminus. Reuşi să ajungă din urmă ultimul vagon şi să se aburce înainte ca trenul să apuce să prindă viteză. In timp ce executa acel salt îndrăzneţ, inima i se umflă de mândrie. Erau lucruri pe care le făcuse adesea în tinereţe, alături de texanul Quiney P. Morris şi de vechiul lui prieten Arthur Holmwood.Tinereţea era un dar pe care tinerii îl iroseau. Seward zâmbi în sinea lui rememorând zilele temerare din vremea când era nevinovat...şi neştiutor.

Doctorul luă loc în vagonul-restaurant impecabil în timp ce trenul se târa spre sud. Nu se mişca suficient de repede. Îşi consultă ceasul de buzunar; nu trecuseră decât cinci minute. Seward se întristă la gândul că nu-şi mai poate umple timpul scriind în jurnal, pentru că nu-şi mai putea permite luxul. N-aveau să ajungă la Marsilia mai devreme de zece ore. Acolo va găsi în sfârşit dovada care venea in sprijinul teoriilor sale şi le arăta tuturor celor care se feriseră de el că nu era nebun şi că avusese dreptate de la bun început.

Aveau să fie cele mai lungi zece ore din viaţa lui Seward.

― Les billlets, s'il vous plaît.

Seward se uită cu ochii măriţi la conductorul care stătea aplecat deasupra lui cu o privire neînduplecată şi nerăbdătoare.

― Iertaţi-mă, spuse Seward. Îi dădu conductorului biletul, potrivindu-şi fularul în aşa fel încât să-i acopere buzunarul sfâşiat de la piept.

― Sunteţi englez? întrebă conductorul, cu un puternic accent franţuzesc.

― Da, de ce?

― Doctor?

Conductorul făcu semn din cap spre geanta medicală de la picioarele lui Seward.

― Da.

Seward urmări ochii cenuşii ai conductorului care catalogau persoana jerpelită din faţa lui, costumul care-i venea prost şi pantofii ponosiţi. Era departe de a fi imaginea unui doctor respectabil.

― Am să arunc o privire în geanta dumneavoastră, vă rog

Îi dădu geanta, pentru că realmente nu prea avea de ales. Conductorul extrăgea tacticos tot felul de sticluţe, le citea etichetele şi le dădea drumul înapoi cu un clinchet. Seward ştia ce caută conductorul şi spera să nu-şi împingă căutarile prea departe.

― Morfină, anunţă conductorul ridicând vocea atât de mult încât alţi pasageri începură să-i privească.

― O prescriu câteodată ca sedativ

― Aş vrea să vă văd autorizaţia, vă rog.

Seward începu să se caute prin buzunare. Cu mai bine de o lună în urmă, fusese semnată Convenţia Internaţională asupra Opiumului, care interzicea importul,vânzarea, distribuirea şi exportul morfinei fără autorizaţie medicală. Îi luă atât de mult timp să o găsească încât, în momentul când în sfârşit scoase la lumină autorizaţia, conductorul era gata să tragă semnalul de alarmă. Conductorul examină hârtia, se încruntă, apoi îşi pironi ochii metalici pe documentul de călătorie. Regatul Unit era prima ţară care introdusese fotografia pe paşapoarte. Seward pierduse mult în greutate faţă de momentul când fusese făcută fotografia. Culoarea părului era acum mult mai cenuşie, barba avea un aspect neîngrijit, sălbatic. Omul din tren semăna foarte puţin cu omul din fotografie.

― De ce vă duceţi la Marsilia, doctore?

― Tratez un pacient care se află acolo.

― Ce suferinţe are acest pacient?

― Suferă de o dereglare narcisistă a personalităţii.

― Qu'est-ce que c'est...?

― Este o instabilitate de ordin psihologic care-l determină pe pacient să exercite un control tip animal de pradă, autoerotic, antisocial şi parazitar asupra celor din jur. În plus...

― Merci. Conductorul îl întrerupse pe Seward înapoindu-i actele şi biletul cu un bobârnac îndemânatic. Se întoarse şi se adresă exclusiv bărbaţilor de la masa următoare. ― Les billets, s'il vous plaît.

Jack Seward răsuflă uşurat. Îşi puse hârtiile la loc în jachetă şi controlă din nou ceasul de buzunar, un tic nervos. Părea că interogatoriul durase ore întregi, dar nu trecuseră decât cinci minute. Trase în jos perdeaua cu ciucuri de la fereastră ca să-şi ferească ochii de lumina zilei şi se adânci în scaunul capitonat cu pluş de culoarea vinului roşu.

"Cu neţărmurită iubire, Lucy".

Strânse preţiosul ceas aproape de inimă şi închise ochii pierdut în visare.

Era cu un sfert de veac în urmă. Seward ridica acelaşi ceas spre lumină ca să citească mai bine inscripţia: "Cu neţărmurită iubire, Lucy."

Ea era acolo. Şi era vie.

― Nu-ţi place, spuse ea bosumflată.

El nu putea să-şi ia ochii de la ochii ei verzi, blânzi ca o poiană în căldura verii. Lucy avea o apucătură ciudată, urmărea gura vorbitorului de parcă ar fi încercat să guste cuvântul următor înainte să fie rostit. Iubea viaţa cu patimă. Zâmbetul ei putea să încălzească cea mai rece dintre inimi. Pe banca din grădină în acea zi de primăvară, Seward privea cu uimire cum soarele îi lumina şuviţele rebele ale părului roşcat care dansau în bătaia brizei, aureolându-i chipul. Parfumul proaspăt al liliacului se întâlnea cu aerul sărat al portului Whitby. De atunci încolo, de câte ori simţea mirosul liliacului, îşi amintea acea zi frumoasă, amară.

― Pot doar să deduc, spuse Seward, dregându-şi vocea înainte să amuţească de tot, că, de vreme ce ai scris pe bilet "Iubit prieten" în loc de "Logodnic", te-ai hotărât să nu accepţi cererea mea în căsătorie.

Lucy îşi feri privirea, ochii i se înceţoşară. Tăcerea era mai grăitoare decât orice.

― M-am gândit că e mai bine să afli de la mine, spuse Lucy suspinând. Am consimţit să mă căsătoresc cu Arthur.

Arthur fusese prietenul lui Jack de pe vremea când erau puştani. Seward îl iubea pe Arthur ca pe un frate, dar îl invidiase întotdeauna pentru uşurinţa cu care le căpăta pe toate. Era frumos şi bogat şi nu cunoscuse nici cea mai mică urmă de grijă sau de zbatere. Nici de inimă frântă.

― Înţeleg.

Propria voce îi suna în urechi ca un scheunat.

― Ştii că te iubesc, şopti Lucy. Dar...

― Dar nu la fel de mult cum îl iubeşti pe Arthur.

Sigur că nu putea să concureze cu înzestratul Arthur Holmwood şi nici nu era la fel de îndrăzneţ ca celălalt admirator al lui Lucy, texanul Quincey P. Morris.

― Iartă-mă, continuă el pe un ton mai blând, înspăimântat că ar putea să o jignească. Am uitat care mi-e locul.

Lucy se aplecă şi îl mângâie pe mână, cam cum ar fi făcut cu un animăluţ drag.

― Am să fiu mereu lângă tine.

Înapoi în clipa prezentă, se răsuci în somn. Măcar de-ar mai putea să vadă frumuseţea din ochii lui Lucy... Ultima dată când îi contemplase, în acea noapte cumplită la cavou, nu văzuse decât durere şi chin. Amintirea strigătelor lui Lucy încă îi mai pârjolea sufletul.

După ce se dădu jos din tren, Seward se porni să străbată pe o ploaie torenţială labirintul marseiez de case albe, blestemând momentul pe care şi-l alesese. Evident, căutările lui îl aducea pe Riviera franceză în martie, singura lună ploioasă. Înainta îndârjit, aruncând priviri înapoi spre fortul Saint-Jean, care stătea ca o santinelă de piatră în portul de culoare violetă. Apoi îşi roti ochii de jur împrejur să studieze oraşul provensal, care fusese ridicat în jurul unui sat vechi de vreo 2 600 de ani. De-a lungul străzilor se mai vedeau artefacte ale ctitorilor greci si romani. Seward deplâgea faptul că a venise într-un refugiu foarte pitoresc cu un scop atât de sinistru. Deşi n-ar fi fost pentru prima oară când nenorocirea îşi făcea simţită prezenţa aici. Cu un secol în urmă, oraşul de la malul mării fusese devastat de ciumă şi piraţi.

Seward se opri. În faţa lui se ivi nedesluşit o vilă cu etaj, tipic mediteraneană, cu obloane mari de lemn şi cu bare de fier forjat la ferestre. Iscodind de după norii de ploaie, luna cea rece arunca o strălucire spectrală asupra zidurilor albe. Vila era acoperită cu olane roşii care-i aminteau de unele vechi case spaniole pe care le văzuse când îl vizitase pe Quincey P. Morris în Texas, cu mulţi ani în urmă. Îi dădeau un aer rău prevestitor, ba chiar neprimitor, pentru o vilă înzorzonată de pe Rivieră. Părea să fie lipsită de viaţă. Îi îngheţă sufletul la gândul că s-ar putea să fi venit prea târziu. Seward verifică încă o dată adresa.

Aici era.

Brusc, auzi cum se apropie, cu puterea tunetului, împroşcând pietrele străzii, o trăsură trasă de cai. Se retrase sub o boltă de viţă-de-vie din faţa clădirii. Nu era nici urmă de strugure în păienjenişul de ramuri picurătoare. O trăsură neagră cu ornamente aurii, sofisticate, pluti în susul colinei, trasă de două iepe negre strălucitoare. Animalele se opriră fără să li se comande. Seward îşi ridică privirea şi, spre surprinderea lui, văzu că nu există nici un fel de vizitiu. Cum era cu putinţă aşa ceva?

O siluetă înaltă se ivi din trăsură. Iepele se repeziră să se muşte una pe alta, nechezând ascuţit, cu gâturile arcuite. Apoi, spre uimirea lui Seward, plecară în trap perfect, fără ca vreun vizitiu să le mâne. Una dintre mâinile înmănuşate în negru ale siluetei ţinea în sus un baston, cealaltă se adânci în buzunar în căutarea unei chei, când se opri deodată de parcă şi-ar fi dat seama de ceva.

― La dracu', bombăni Seward pentru sine.

Persoana din faţa uşii îşi lăsă capul pe-o parte, aproape ca şi când ar fi auzit vocea lui Seward printre stropii de ploaie, şi se întoarse încet spre viţa-de-vie. Valuri de panică îl inundară pe Seward, dar reuşi să-şi ţină cumpătul. Mâna înmănuşată poposi pe borul jobenului de catifea. Când jobenul fu ridicat, dezvăluind o cascadă de bucle negre ce mângâiau umerii siluetei, Seward îşi birui cu greu senzaţia de sufocare.

Rotiţele minţii se învârteau ameţitor. "E chiar ea!" Binefăcătorul avusese dreptate.

Contesa Elisabeta Batory stătea la intrarea vilei şi arăta exact la fel ca în portretul pictat cu mai bine de trei sute de ani în urmă.

"Dracula, mortul viu" va apărea la editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Carmen Săndulescu.