Rătăcind prin Balcani (III). Republica de la Cruşova

Adevărat cuib de vulturi, situat la aproape 1.200 de metri altitudine, Cruşova este un oraş atât de frumos, încât călătorii vremii nu sunt zgârciţi în cuvinte atunci când îl descriu.

Oraşul se află la 45 km nord de Bitolia, în "mijlocul unui ocean de albanezi musulmani şi slavi", izolat cu totul de restul aşezărilor aromâneşti. Pe culmi întunecate de neguri, puţini sunt cei care se aşteaptă să găsească o "superbă aşezare aromânească, cu case în 2-3 rânduri ca nişte palate, deasupra câmpiilor cu sate mizere, înecate în noapte şi în noroi".

La prima vedere, oraşul aduce cu o "speluncă de tâlhari", datorită poziţiei sale din "creierii munţilor". Vârful muntelui Cruşova, notează Ioan Neniţescu, nu este nici pisc, nici platou, ci "înfăţişează o scobitură ca un imens cazan, ca o jumătate a unei sfere gigantice". Iar pe pereţii acestui cazan stă aşezată Cruşova, astfel încât "de oriunde s-ar uita, călătorul uimit vede aproape întreg oraşul". Numai o fotografie din avion, crede scriitorul Anastase Hâciu, "ar putea cuprinde, în slabe imagini, totuşi, măreţia, în întregul ei, a acestui oraş - cel mai frumos oraş de munte - încântător, vărsat într-o căldare şi aşezat în amfiteatru, cea din urmă şi grandioasă creaţie a geniului aromânesc; numai o privire de sus, din regiunile nourilor, ar putea îmbrăţişa mândria acestui oraş modern".

Nu întâmplător oraşul este considerat de călătorii străini o adevărată Veneţie de uscat.

Neniţescu apreciază însă însă drept greşită această comparaţie, "căci ea e departe de a da adevărata icoană a Cruşovei". Pe care o zugrăveşte astfel: "Ziduri frumoase cu mai multe caturi, biserici măreţe, locuinţe înalte şi masive, toate presărate printre plopi piramidali şi alţi arbori de tot soiul, par ca suspendate de o mână magică pe pereţii muntelui, pe pereţii scobiturii din munte; iar sus deasupra Cruşovei, dinspre miazăzi, stă o tânără şi viguroasă pădure de fag, ca o mândră şi trainică coroană pe fruntea acestui oraş ca de poveste. Tot deasupra acestei armâneşti fortăreţe, în faţă şi oblic cu pădurea cea de fag, stau câteva piscuri pleşuve şi stâncoase, care în lumina soarelui par poleite cu aur şi cu azur. La un loc, marginea giganticei scobituri din pântecele muntelui este ceva ştirbită, şi tocmai prin această ştirbire e intrarea în Cruşova. Două piscuri de munte, cu pereţi pietroşi şi sălbatici, stau ca doi stâlpi ai unei uriaşe porţi. Trecând prin această poartă, deodată vederea călătorului este robită de priveliştea uimitoare şi încântătoare a oraşului".

O vedere dintre cele mai grandioase, remarcă jurnalistul Francis Lebrun, deschisă spre câmpia Pelagoniei, cu un orizont nemărginit, în toate direcţiile. "Chiar norii care par a fi la nivelul nostru formează parcă o suprapunere nesfârşită de planuri nesfârşite până la extremul orizont. Drumul pe care l-am urmat apare ca o panglică albă cu arabescuri bizare. Valea pare un bogat covor persan cu nuanţele sale variate, roşii, cenuşii, verzi, deschise sau aprinse."

Împrejurimile sunt "foarte frumoase şi bogate în privelişti minunate", dar puţini sunt cei care se încumetă să plece neînsoţiţi, de teama tâlharilor.

Neniţescu observă că nu există "ceas din zi şi din noapte în care Cruşova nu este pândită". Nu întâmplător e un oraş "ce prin instinct s-a pus în defensivă". În spaţii deschise prea ar fi stat armânul cruşovean în calea tuturor. Mândria lui de rasă şi sentimentele lui de moralitate prea ar fi fost rănite şi "luându-şi nevasta şi copiii de mână s-a suit la munte".

Bărbaţi iubitori de glorie şi întreprinzători, artizani "de o mare pătrundere şi creaţie artistică în meşteşugurile exercitate", aromânii cruşoveni "s-au avântat cu curaj în largul lumii după câştiguri şi au cunoscut globul pământesc în mod intuitiv". Mari crescători de animale şi negustori cu caravane, cruşovenii pot fi întâlniţi aproape în fiecare orăşel din provinciile europene ale Turciei otomane.

Şi nu numai. În 1911, un grup de călători români ajuns pe aceste meleaguri găseşte aici un "oraş de femei, de copii, de bătrâni liniştiţi şi posomorîţi, de o moralitate severă", care păstrează cu sfinţenie tradiţiile neamului. Poetul Ioan Neniţescu menţionează obiceiul ca femeia să-i sărute mâna bărbatului şi să-i spele picioarele oaspetelui. Aproape toţi bărbaţii sunt "departe în străinătate, ca să lucreze mai cu seamă în oraşele mari ale Europei orientale, dar şi în Asia Mică, în Egipt şi chiar în America". Iar când banii câştigaţi sunt îndeajuns, iar vârsta le e înaintată, se reîntorc pentru totdeauna în oraşul natal. "Acolo îmbătrânesc în linişte în mijlocul familiei, gândindu-se la fiii lor, plecaţi şi ei la rândul lor, ca să-şi încerce norocul şi visând, câteodată, în lungile lor răgazuri, la ţările îndepărtate, unde şi-au cheltuit meşteşugita lor activitate".

Hâciu observă la aromânii cruşoveni faptul că sunt "într-atât de iubitori de frumuseţile naturii şi ale oraşului lor, încât această iubire, ridicată până la expresia de cult religios, le-a pricinuit mari pagube în orânduirea afacerilor". Şi explică: un cruşovean are "ca ideal să-şi facă o casă mare şi frumoasă, o nuntă ca în basme, să petreacă în pădure cu prietenii şi rudele", astfel că după ce îşi cheltuie câştigul o apucă din nou pe drumuri, "în străinătăţi lungi şi grele".

Cu o populaţie de 15.800 de locuitori, predominant aromânească, în Cruşova aflăm, la 1890, 2.816 de case, "cu ferestre mari şi multe şi cu balcoane numeroase". Este un oraş viu, cu mai multe gimnazii (român, grecesc şi bulgar) şi cu şcoli primare ale tuturor neamurilor, toate în clădiri monumentale. Ar fi un oraş ideal, scrie Lebrun, dacă n-ar fi ura care desparte în două tabere înverşunate această populaţie paşnică. Mai precis, "armânii curaţi" şi "grecomanii". Altfel spus, între adepţii românismului balcanic şi cei ai panelenismului.

Înăsprirea acestei lupte, observă Neniţescu, a ajuns "până acolo încât a cauzat pretutindeni rupturi de relaţii între fii şi părinţi, între fraţi şi fraţi". Adeseori, bătrânii sunt grecomani, iar tinerii "armâni curaţi". Trezirea conştiinţei naţionale începe în 1869, când la Cruşova este deschisă, pentru scurt timp, prima şcoală românească, frecventată de vreo 30 de şcolari. La sfârşitul secolului al XIX-lea, aici aflăm trei şcoli în care se predă în limba română şi aromână (una de băieţi, una de fete şi una mixtă). Spre comparaţie, în aceeaşi perioadă, în oraş sunt deschise cinci şcoli cu predare în limba greacă.

Numele Cruşovei rămâne, înainte de toate, legat de răscoala de Sf. Ilie. Mai precis, de 2 august 1903, când populaţia de aici s-a ridicat împotriva stăpânirii otomane şi a proclamat o republică pentru toate grupurile etnice care trăiau în Macedonia. Republica de la Cruşova a dăinuit doar 12 zile. În pofida rezistenţei localnicilor, conduşi de legendara căpetenie vlahă Pitu Guli, oraşul este cucerit şi distrus de trupele otomane. Moment ce marchează declinul acestei prospere aşezări, care devine o palidă imagine a ceea ce a fost cândva. La câţiva ani după aceste evenimente, jurnalistul francez Lebrun, stabilit de ceva vreme la Bucureşti, remarcă tristeţea ce planează asupra Cruşovei, din care au rămas "case spintecate" şi "ziduri înnegrite, de care te loveşti la fiecare pas".

Astăzi, populaţia acestui oraş din Republica Macedonia numără puţin peste 5.000 de locuitori, dintre care 1.000 sunt aromâni. Timpul pare că s-a oprit în loc pe străduţele pietruite, impregnate de atâtea poveşti rămase nerostite. Viaţa curge molcom. Doar ceremoniile dedicate zilei naţionale (2 august) mai tulbură liniştea acestui orăşel de provincie. Şi turiştii, tot mai numeroşi. Veniţi la mormântul celui considerat un "Elvis al Balcanilor", aromânul Todor (Toşe) Proeski.

Cruşova respiră a Toşe la fiecare pas. Imaginea tânărului decedat într-un stupid accident de circulaţie, în octombrie 2007, este întâlnită pretutindeni. Pe străzi, pe faţada clădirilor, în fiecare magazin. Lângă monumentul dedicat răscoalei din 1903 se înalţă viitorul memorial Toşe Proeski. Câţiva paşi mai încolo, la intrarea în cimitirul central, te întâmpină cei doi eroi ai Cruşovei. Unul lângă altul. În dreapta, mormântul simplu al lui Pitu Guli. În stânga, mormântul lui Toşe Proeski, transformat într-un adevărat loc de pelerinaj. Iar gândul te duce la cuvintele cronicarului: Cruşova, cuib născător de bărbaţi întreprinzători şi de artişti!