Vremea gemenilor

Gabriela Toma a crescut încet. De fiecare dată când o auzeam citind în cenacluri, o comparam cu Ofelia Prodan (spre disperarea ei). Când în sfârşit am avut în mână Cântecul geamănului, Humanitas, 2009, am realizat că lucrurile s-au complicat. În sens bun!

Marca acestei poezii este tensiunea obţinută prin juxtapunerea de imagini complexe, dispuse în eşafodaj suprarealist. Însă nu cred că se poate constata aici decât coşmarul oniric, în afara delirului şi a dicteului. Dacă există un delir, el este constant psihanalizabil. Orice gest, poziţie sau cuvânt devine un simbol. Mai întâi avem liftul şi o ascensiune încâlcită, niciodată eliberatoare: "urcă odată cu mine,/ mai sus decât poate liftul să te ducă/ vei înţelege:/ minţile noastre sunt nişte diapozitive,/ imaginile se reiau dimineaţa:/ trupul meu gol/ lângă trupul tău gol". Există o stază a fiinţării, un fel de catalepsie ce maschează fabuloasele rememorări/călătorii horror - o iniţiere în angoasă: "vecinii bat în uşa umedă a apartamentului/ pe care a crerscut muşchiul verde" (urcă odată cu mine).

Mult din imaginarul poetic al autoarei vine dinspre cinematograf: "aici totul poate fi înşelător,/ chiar şi filmul lui godard/ şi repeetiţiile lui bergman" (aici). Suplimentele culturale nu sunt asimilate complet şi asta se vede. Aceasta ar fi a doua direcţie a poeticii sale, nu neapărat cea mai înţeleaptă.

Un al treilea vector este poezia de atmosferă, relaxată, chill-out. Un univers somnolent, oarecum tern, dar mustind de o poeticitate latentă. Simplitatea şi firescul scriiturii sunt cuceritoare: "în drumul spre casă/ senzaţiile cunoscute/ rulează pe geamul autobuzului/ la radio un poet recită poemul/ în care nimeni/ nu e părăsit/ înainte să apună soarele" (filtru). Este o dovadă de maturitate să alternezi intensitatea maximă cu momente de acalmie subtilă. Se evită astfel impresia de teatralitate sau de profunzime căznită. Tot în sprijinul acestui minimalism delicat vine şi poemul ritmul celeilalte inimi: "căluţul de mare îşi schimbă culoarea pielii în palmele mele,/ visează fuga printre alge/ eu privesc de aici/ fuga fratelui meu abel din faţa rachetelor, teama londonezilor invadaţi de pescăruşii flămânzi" şi tot aşa. Un fel de peisaj distrat, obţinut prin ricoşeu. Ca văzut prin ochii idioţilor lui Lars von Trier. De asta şi sunt tentat să apropii o parte din creaţia Gabrielei Toma de doctrina performatistă, cea care încearcă să depăşească ironia postmodernă, debusolată, prin empatie şi contemplaţie. Exact cum spun şi două versuri din fisură: "el se gândeşte mai departe/ la muzica fado şi la râul tajo".

Dar marota este simbolul, taina risipită în ţăndări şi recuperabilă de oriunde: "la dud a început totul. s-au aşezat la masă prietena/ mea, copilul şi un profesor de italiană/ şarpele se uita/ foarte atent în ochii celor care vorbeau" (blocul cu patru etaje). Totul se complică dintr-o dată şi acest tot este înregistrat cu un fel de electroscanograf: "frica este interiorul tău intim/ pe care îl arăţi/ celuilalt" (omuldintrenisipuri). Iar după ascensiunea cu liftul urmează deplasarea pe orizontală. Vecinul Lazăr sapă un tunel ca să avertizeze sau ca să aducă presa. Evident, alienarea separă fiinţele, care însă nu trăiesc crize existenţialiste, ci pur şi simplu au comportamente burgheze ce maschează angoasa. Nu mai este vremea gesturilor şi gândurilor mari, cabotine până la urmă. Acum fiecare îşiconsumă tragedia la bloc, civilizat şi fără clamoare. O absurdo-tragedie cu mesageri şi spioni: "tata îmi ghiceşte sâmbăta în cafea/ vecinii vin şi ascultă la uşă/ <<dacă aş avea o oglindă/ aş fi mai puţin singur>>/ apoi în interfon cineva mă roagă să-i deschid/ vecina de la 3 caută în lada noastră cu amintiri/ îşi taie un deget în lampa veche/ picături de sânge se evaporă odată cu respiraţia" (34G).

Cred că toate aceste mişunări angoasate pregătesc unele poeme superbe, venite meteoric ca rezolvare a încâlcelilor. Transparenţe, aşa cum le intitulează poeta. Fine, aluzive, perfecte: "el îmi notează blocajele,/ scurtcircuitele vorbirii şi ale sexului:/ gândurile îi sunt clare/ oricine poate şti/ femeia care-i ţine de urât seara./ afară se inventează o nouă realitate/ pe care n-o mai închide în el/ o ascultă cu ochii închişi/ lasă tot ce a fost important/ pentru locul din stânga/ unde respiră uşor celălalt".

Ritmul fericirilor nu este continuu. Apar mereu încordări ce se vor semnificative. Fragmente ca: "bărbatul în haine negre stă nemişcat pe această piatră/ copiii îi desenează cu creta păsări pe spate./ când lipseşte îmi pierd echilibrul" (fereastra), mi se par bătătoare la ochi, la ...minte. Poeta vrea să ne răscolească emoţional şi mental. Rămânem crispaţi şi vizualizăm năuciţi mişcarea. E o regie evidentă. În afară de aceste montări pretenţioase, Gabriela Toma posedă o artă superioară colegelor ei de promoţie.

Felix Nicolau este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere şi Limbi Străine a Universităţii "Hyperion" şi la Universitatea Tehnicǎ de Construcţii din Bucureşti. A publicat cǎrţi de criticǎ şi teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru şi rece) şi versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenţii). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineaţǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.