Schimbarea la faţă a cititorului

Totul s-a petrecut, dacă îmi aduc bine aminte, într-o editură franceză, dar acest amănunt nu are nici o semnificaţie aici; ar fi chiar mai bine să fie trecut cu vederea, dacă nu uitat de-a binelea.

Aşadar, într-o mare editură din lumea mare a ajuns manuscrisul unui roman. Unul dintre miile de manuscrise pe care editurile, mari sau mici, le primesc zilnic, într-o avalanşă tăcută şi neştiută. Autorul lui, un necunoscut, desigur, un tip care visează la celebritate, care crede că romanul lui va rupe gura târgului, a ţării, a lumii întregi.

Nu e nevoie de prea multă imaginaţie pentru a bănui că manuscrisul în cauză a fost repartizat unui redactor de carte pentru a fi citit şi, în urma unei lecturi favorabile, propus pentru editare. Sunt tentat acum să fac o lungă paranteză şi să vorbesc despre lumea redactorilor de carte, despre rutină, sastiseală, dezinteres, poate chiar lehamite. Dacă ar şti autorul, îmi spun, cum se uită redactorul la maldărul de foi, cum le mută dintr-un sertar într-altul, dintr-o parte a biroului într-alta, ar traversa pajişti de dezamăgire sau ar face pur şi simplu un infarct.

Dar poate că nimic din toate astea nu se întâmplă într-o mare editură, ci numai în imaginaţia mea pervertită de cine ştie ce experienţe neplăcute. Poate că redactorul de carte s-a aplecat asupra manuscrisului cu profesionalism rece, dar şi cu acea curiozitate mereu proaspătă capabilă să descopere comorile nebănuite. L-a citit pe îndelete, a încercat să-i pătrundă dedesubturile şi apoi a redactat un referat către editor şi o scrisoare către autor. Scrisoarea era una standard, dar atât de bine făcută încât adrisantul chiar a crezut că a fost scrisă special pentru el. Nu era un refuz sec, birocratic, ci o respingere împănată cu multe observaţii de bun-simţ, dar şi cu destule consideraţii teoretice de ultimă oră. N-are rost să mai lungesc vorba, redactorul îi spunea autorului că romanul lui nu mergea, nu reuşise să treacă standardele înalte ale editurii. Nu se mai scrie aşa, concluziona el într-un sfârşit.

Nu am idee ce reacţie a avut autorul la primirea scrisorii. Ca unul care ştie deznodământul întâmplării pot să-mi închipui că a fost cel puţin intrigat. Aşa că s-a apucat, la rându-i, să-i scrie o scrisoare redactorului de carte care, din întâmplare, a ajuns şi la câteva ziare. În scrisoare, autorul manuscrisului refuzat îşi înştiinţa cititorul că romanul pe care nu-l găsise publicabil se numea Doamna Dalloway şi era al Virginiei Woolf.

Mărturisesc că atunci când am aflat întâmplarea am fost şi eu intrigat şi m-am alăturat celor care vorbeau despre neprofesionalismul şi incultura strigătoare la cer ale redactorului. Dar tot de atunci îmi stăruie-n minte cuvintele "nu se mai scrie aşa". Şi nu încetez să mă întreb dacă nu cumva, dincolo de impardonabila carenţă a redactorului, nu se ascunde şi un inconfortabil adevăr: schimbarea de paradigmă într-ale cititului. Sau, în cuvinte mai puţin preţioase, schimbarea la faţă a cititorului, fie el profesionist sau nu. Nu e vorba aici de o schimbare a gustului pentru citit, ci a cititului în sine. Din câte mi-am putut da seama, acest fapt s-a anunţat, pe tăcute, mai demultişor şi doar o întâmplare de genul celei de mai sus l-a făcut mult mai vizibil. Sunt erori care nu sfârşesc în simple extravaganţe.