După ce s-a stins speranţa...

E cert, nu trăim doar ca să consumăm. Şi ar fi împotriva firii să considerăm că oamenii sunt în exclusivitate preocupaţi să muncească şi să câştige bani numai şi numai ca să-şi achite notele de consum. Dacă însă, astăzi, discutăm atât de mult despre consum şi despre credite, ca motoare ale bunăstării, de fapt ca motoare ale ieşirii din recesiune, această realitate are nu doar o fundamentare obiectivă; ci şi o motivaţie subiectivă.
Cândva, prin anii '70, am citit un foarte interesant roman rusesc. Nu-mi mai amintesc nici autorul, nici titlul. Dar îmi amintesc bine o secvenţă cu o morală semnificativă pentru tema în cauză. Acţiunea romanului se petrece în redacţia unui ziar. Un mare scriitor, într-o vizită de o jumătate de oră la redactorul-şef, discută numai despre bani. După ce a plecat musafirul, o studentă practicantă, care fusese de faţă la discuţie, îl întreabă intrigată pe redactorul-şef: "Omul ăsta nu ştie să vorbească decât despre bani?". Răspunsul e memorabil: "Dar despre ce vrei să discute, despre talent? Are cu carul. Bani n-are, aşa că e normal să discute despre bani!"... Ei bine, asta facem şi noi, discutăm despre ce nu avem: bani, credite, consum, bunăstare, creştere plus.
Normal, discutăm despre ce nu avem. După ce timp de cinci ani, din 2004 până în 2008, marea speranţă a fost trecerea rapidă la un alt standard de viaţă. Apropiat de ceea ce vedeam în filmele occidentale. Dar speranţa s-a spulberat încă de la începutul anului 2009, sub impactul recesiunii, când banii s-au împuţinat, băncile n-au mai dat credite, consumul s-a restrâns, iar creşterea plus s-a transformat în creştere minus. Deziluzia că n-au ajuns la bunăstare, după atâţia ani de boom economic, i-a orbit pe mulţi şi-i împiedică acum să judece raţional. Este tot mai mult evocat "stilul de viaţă" de dinainte de '89, iar Nicolae Ceauşescu iese câştigător
într-un recent sondaj de opinie în faţa actualilor politicieni.
Ce visase de fapt societatea noastră între 2004-2008? O bunăstare imposibilă, desigur, schiţată pe baza unor imagini răzleţe, din Occident, adunate din filmele văzute la televizor. Vis alimentat de creditele date de bănci, de salariile şi pensiile dublate şi de banii trimişi acasă de românii plecaţi în lume. Dar nu visau o bunăstare pe care s-o putem înfăptui noi, cu mijloacele noastre, în condiţiile noastre. Şi cum modelul nostru s-a dovedit a fi total diferit de traiul nostru - fiindcă viaţa n-a curs ca-n filme, ci pe făgaşul ei real, cu o nouă fază a ciclului, dominată de recesiune, inflaţie, şomaj, salarii scăzute - disperarea a luat locul speranţei. Fiindcă după mai multe trimestre de recesiune, am văzut că în anii de boom am epuizat o bună parte din resurse într-o încercare disperată de a trăi mai presus de puterile noastre. Acum ne-am trezit că preţul consumului fără reforme trebuie să fie plătit.
În decembrie 2008 s-a închis un cerc. Am lăsat în urmă cinci ani de creştere economică mare şi de dezinflaţie. Şi am intrat, iată, începând din ianuarie 2009, în recesiune. Vremuri grele. Din cauza recesiunii, care continuă - se închid fabrici, companii din servicii ori din alte sectoare, mii şi mii de oameni îşi pierd locurile de muncă, salariile scad, bugetul poartă semnul austerităţii - viaţa unei mari părţi a populaţiei s-a înrăutăţit. Şi am constatat, treptat, că nu-s deloc puţine vocile - îndeosebi din rândul celor care cred că România nu merge pe un drum bun - ce atrag atenţia că mai suntem încă legaţi de obişnuinţa de a lăsa de prea multe ori întâmplarea să decidă în locul nostru. Din acest motiv, pe măsură ce au fost vindecate răni vechi, s-au redeschis unele noi. Această ştafetă a durerii a generat confuzii, neîncredere, chiar fatalism. Şi concluzia că am fi greşit drumul.
E regretat Ceauşescu? Românii au dat uitării cozile de la magazinele alimentare, frigul din case, duminicile lucrătoare, salariile amputate din anii socialismului? Adevărul e altul. Răul de-atunci a rămas doar o amintire. Tot mai mult estompată. Răul recent a devenit istorie trăită. Şi populaţia, în cea mai mare parte, şi-a format opinia că... trăieşte mai rău ca înainte.
Un sondaj e doar un sondaj. Nimic mai mult. Răspunsurile date de cei chestionaţi - direcţie greşită, preferinţele pentru Ceauşescu - nu fac trimiteri nici la viaţa politică actuală, nici la noul tip de economie, la starea morală a societăţii sau la toate laolaltă, ci la simţăminte. Dacă mulţi oameni simt că le merge rău, au răspuns desigur că lucrurile în România merg rău. Sondajele măsoară doar simţirea colectivă.
Probabil că, fiind vorba de măsurarea sentimentelor şi resentimentelor, contează şi timpul în care s-a făcut sondajul. Într-un moment în care creşte TVA-ul şi se scumpeşte viaţa, iar salariile scad, răspunsurile date sunt de înţeles. Căci, în proporţie considerabilă, simţirea colectivă e dominată de o stare de îngrijorare accentuată. O stare ce numai un nou ciclu de creştere o va schimba.