Unde nu îmi voi petrece vacanţa

Subiectele grave, împovărătoare, generatoare de dezbateri şi insomnii pentru oamenii din cultură au lăsat locul celor mai senine. Şi e şi normal: suntem în august, soarele arde puternic, oraşele se golesc, pe străzi, în instituţii sau grădini rămânând doar muritorii de rând. Briza mării îţi trece pe la urechi, foşnetul brazilor te mângâie repetat, Mediterana sau Atlanticul te răcoresc ca jacuzzi-ul personal. În imaginaţie, desigur. Aşadar, "Unde şi cum vă petreceţi vacanţa?" i-au întrebat două reviste pe scriitorii noştri. Am răspuns şi eu uneia dintre ele, dar pentru că nu am fost foarte mulţumit de întrebare, mi-am pus singur o alta: "Unde nu o să-mi petrec niciodată vacanţa?"

Şi-aşa am început eu să visez la multele locuri în care nu îmi voi petrece niciodată o vacanţă de scriitor. Primul care mi-a venit în cap a fost Tanzania (foto 1). Nici nu ştiu dacă ţara asta se mai cheamă aşa, dar pentru mine sună ca în poveştile copilăriei, cu colibe, maimuţe, o mulţime de banane şi nesfârşite aventuri.
Dar nu pentru asta am ales eu Tanzania ca prim loc unde nu o să ajung niciodată. Ci pentru fascinaţia cu care îl ascultam cu gura larg căscată (şi de mirare, dar şi pentru că eram la dentist) pe doctorul meu care îmi spunea "în concediu, mă duc în Tanzania pentru scufundări" şi, în locul transpiraţiei care altfel m-ar fi inundat numai ascultând nenorocita aia de freză, simţeam pe trup apele de cleştar ale Atlanticului. Nici nu ştiţi ce reconfortant e să stai pe scaunul dintr-un cabinet stomatologic, cu maxilarul anesteziat, şi în pauzele dintre două "clătiţi, scuipaţi" doctorul să vă povestească minunatele aventuri ale scufundărilor, ale pescuitului sau vânătorii subacvatice. Iar mie îmi sunau în cap versişoarele cântecelului pe care îl cântam şi eu, cu focul copilului care n-are pic de voce: "În Tanzania se zice/ Că trăia un trib ferice/ Iară şefu'acelui trib/ Era însuşi Tibotib". Ce se mai întâmpla cu tribul ferice şi şeful lui zău că nu îmi mai amintesc, dar uite-aşa poţi păstra o nostalgie a ceva ce n-ai văzut şi nici nu o să vezi vreodată, dar care ţi se iveşte în viaţă pe neaşteptate după o cruntă durere de măsele!
Valea Loarei! Ei, cu Valea Loarei e o poveste teribilă: o ştiu pe dinafară. Am predat elevilor mei de atâtea ori Castelele din Franţa, încât mi s-a acrit de ele. Nu mai au niciun farmec. Mai ales că, după ce am reuşit să scap din învăţământ (fusesem trimis într-un sat "dracului pomană", vorba lui Creangă, după absolvire să îmi plătesc datoria pe care o aveam faţă de statul ce mă ţinuse în facultate printr-un stagiu obligatoriu în producţie), cum auzeam de Franţa cum îmi apărea în faţă chipul luminos de atâta luciu tuciuriu al elevului meu de 16 ani din clasa a VI-a, Lilă, care la fiecare oră mă întreba: "Don profesor, don profesor, cum se zice garoi în franceză?!" Degeaba i-am zis eu de corb, de cioară! Ştia foarte bine ce vrea: "Garoi, don profesor, cioară e altceva!"
Nici în Thailanda nu o să merg. În primul rân, pentru că toată lumea se duce acolo. Apoi, pentru că am văzut prin filme (inclusiv în alea de la televizor cu "destinaţii exotice") că e înghesuială, prea mulţi oameni pe străzi şi prin suk-uri. Şi multe fructe, or eu, cu colita mea, am restricţii la prea multe fructe. Mai ales exotice! Însă nu ăsta-i motivul principal. Motivul principal e că după ce o jună (pe atunci, acum s-a mai copt şi ea) prozatoare a prestat prin Thailanda şi a povestit tot ceea ce a prestat (nu vorbesc de droguri sau de sex, ci de un apocaliptic sex cu un câine - nedrogat, săracu', excitat însă, de parcă ar fi fost, de când a văzut-o - pe care l-a încercat acolo, eu n-aş mai avea ce povesti. M-am gândit la ceva cu elefanţi, dar am văzut într-un film porno că s-a folosit trompa unui elefant foarte viu pe post de jucărie sexuală, aşa că fantezia mea nu a reuşit să mai inventeze ceva care să mă ducă în aşa de departe şi ciudată ţară.
Mi s-a luat şi de Tahiti (foto 2). Mai întâi şi întâi este că tu, scriitor român, nu o să poţi concura niciodată cu amintirea, prezenţa chiar vie a lui Gauguin în puzderia aia de insule. Acolo, fiecare localnic are o poveste cu Gauguin, dacă nu cumva e unul de-al lui Gauguin. Plus că ai trăi acolo parcă într-un muzeu numai cu picturi de Gauguin. De la un român înrolat în Legiunea Străină - român cu care am stat mult de vorbă şi i-am scris povestea vieţii de legionar - însă am aflat şi alte nu tocmai frumoase obieciuri pe care le au ăia de-acolo. Unul ar fi că străinii sunt văzuţi ca nişte semizei şi sunt tare bine primiţi. Ospitalitatea lor întrece buna purtare când te cam obligă să le onorezi casa culcându-te cu nevasta gazdei tale. Or, alea tinere şi frumoase din Tahiti nu sunt măritate, iar celelalte, în opoziţie cu ele, sunt! Plus că mi-e teamă să nu rămân cu obiceiul ăsta când mă întorc în Europa şi să dau dracului de vreo belea!
Acum, vreau să fiu cinstit cu dumneavoastră: aş trece şi peste toate inconvenientele locurilor, tradiţiilor, pericolelor depre care v-am zis şi m-aş duce până la urmă într-o vacanţă pe-acolo. Dar, oameni buni, n-am bani! Nu sunt nici vedetă de televiziune, nu fac emisiuni la... (mai bine nu spun unde se plăteşte cel mai bine), tata (Dumnezeu să-l ierte!) nu a avut firmă de salubritate, iar eu nu am câştigat la Loto ca Ogică. Din banii pe care îi iau ca scriitor abia îmi pot plăti facturile lunare şi pot bea o bere la o tersasă, doar săptămânal! Dar vă imaginaţi ce frumoase vacanţe petrecem noi, scriitorii, pentru că ştim să visăm şi avem argumente pentru sărăcia noastră?!

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj", în "Ziarul de Duminică".
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.