Permanenta comuniune a poetului cu marea

Eugenio Padorno (Barcelona, 1943), a cǎrui familie s-a stabilit în insula Gran Canaria la puţin timp dupǎ naşterea poetului, este doctor în filologie. A lucrat ca profesor de limbǎ şi literaturǎ spaniolǎ la liceu, ca lector de spaniolǎ la Paris (1983-1988) şi ca profesor titular de teoria literaturii la Universitatea din Las Palmas de Gran Canaria pânǎ la pensionare, în 2009. Este membru al Academiei Canariene a Limbii.

A debutat în 1962, cu poeme, articole şi recenzii în ziare şi reviste din Canare. A condus suplimentul cultural Cartel de las Letras y las Artes del Diario de Las Palmas şi a fondat diverse colecţii de poezie, printre care "Mafasca", "Mafasca para Bibliófilos", "Pasos sobre el Mar", "Cuadernos del Sendereador". A fost directorul revistei Philologica Canariensia a Facultǎţii de Filologie a Universitǎţii din Las Palmas de Gran Canaria şi, în prezent, este directorul colecţiei "Nueva Biblioteca Canaria".
Între publicaţiile sale, amintim volumele de poezie Para decir en abril (Pentru a fi spuse în aprilie, 1965), Metamorfosis (1969 şi 1980), Comedia (1977), Borrador (Schiţǎ, 1984), Septenario (Septenar, 1985), Teoría de una experiencia (Teoria unei experienţe, 1989), Quarteto (Cvartet, 1991), Diálogo del poeta y su mar (Dialog între poet şi marea sa, 1992 şi 1998), Paseo antes de la tormenta (Plimbare înainte de furtunǎ, 1996), Memoria poética (1998), Para una fogata Pentru un foc, 2000), Entre el lugar y más allá ('Între loc şi dincolo, 2005), Cuadernos de apuntes y esbozos poéticos del destemplado Palinuro atlántico (Caietele de notiţe şi ciorne poetice ale nechibzuitului Palinur atlantic, 2005), La echazón (Aruncarea, 2010), precum şi o extinsǎ operǎ eseisticǎ pe teme poetice, plastice şi filozofice.
A fost tradus în mai multe limbi, printre care francezǎ, italianǎ, germanǎ şi englezǎ.

Eugenio Padorno este un rafinat orfevru al cuvântului, care cizeleazǎ delicate giuvaieruri pentru sofisticaţi sibariţi ai spiritului. Universul sǎu poetic este determinat în mod evident de ocean şi de insularitate. Condiţia de insular, asumarea acesteia în mod conştient şi dialogul permanent cu propria sa condiţie este una dintre coordonatele fundamentale ale creaţiei padorniene. Ceea ce implicǎ o permanentǎ legǎturǎ cu marea, descoperitǎ printr-un soi de comuniune cu existenţa trǎitǎ prin mijlocirea misterului limbajului, a revelaţiei magice a transparenţei sale, care permite sǎ se nascǎ miracolul poeziei: "Niciodatǎ marea nu a acceptat sǎ dialogheze cu mine; pânǎ atunci marea fusese doar marea, şi acum îmi dǎruia, printre adormiţii mei tovarǎşi, taina de a rosti şi de a fi rostit. Noua mea privire şi simţire urmǎreau ritmul sângelui în ritmul marin, şi geneza cuvântului iminent şi a urmei sale de tremur ilizibil s-a acomodat tensionǎrii şi detensionǎrii sale", mǎrturiseşte poetul. Tensionare şi detensionare, dialog neliniştitor, stare privilegiatǎ de permanentǎ incertitudine, "fixitate schimbǎtoare" care îi permite sǎ ajungǎ dincolo de aparenţe, sǎ contemple misterul existenţei şi sǎ-l dezvǎluie cu ajutorul limbajului. A exista prin limbaj, prin poeme, a exista scriind e "[...] o întreprindere care, în sens esenţial, este determinatǎ de aspectul finit al condiţiei noastre [...]" ("Figurǎ viitoare. Fereastrǎ spre palmieri", din ciclul "Şcoalǎ în faţa mǎrii").
Critica literarǎ a etichetat uneori, cu o anumită dozǎ de superficialitate, opera poeticǎ a lui Padorno ca "ermeticǎ". E neîndoios cǎ poezia sa nu face concesii facile unor modele care ar putea uşura cititorului înţelegerea textului. E neîndoios cǎ Padorno scrie pentru o elitǎ, nu pentru marele public. Dar e de-ajuns sǎ încerci sǎ descifrezi câteva dintre cheile sale, şi versurile se deschid în faţa privirii surprinse şi se lasǎ citite şi înţelese, întru totala delectare a cititorului. Ceea ce ar trebui sa facǎ orice lector cu orice operǎ literarǎ; sǎ încerce sǎ renunţe la poziţia de receptor pasiv şi sǎ o interpreteze, sǎ facǎ o lecturǎ interactivǎ, care sǎ-i permitǎ sǎ confere sens textului şi, ajuns la acest punct, sǎ se bucure de ea plenar. Pe de altǎ parte, din punctul nostru de vedere, destinul creatorului este sǎ încerce sǎ eleveze spiritul publicului cititor, sǎ îl educe, nu sǎ simplifice în mod deliberat opera sa cu unicul scop de a capta bunǎvoinţa tuturor. Este ceea ce au fǎcut, cu riscul de a fi respinşi sau dispreţuiţi, cel puţin în timpul vieţii, toţi marii poeţi şi prozatori.
"Sǎlǎşuim pe ţǎrmul mǎrii şi vântul ne aduce şi ne duce de acolo pânǎ aici" este epigraful unuia dintre ultimele volume de poezie ale lui Eugenio Padorno, Caietele de notiţe şi ciorne poetice ale nechibzuitului Palinur atlantic. Una dintre ideile-cheie ale creaţiei sale este "contemplarea şi dialogul cu celǎlalt, cu propria imagine multiplicatǎ în succesive chipuri (trupuri, glasuri) în care reuşim sǎ ne recunoaştem", subliniazǎ Jorge Rodríguez Padrón, exeget al operei lui Padorno. Şi heteronimele îi permit creatorului sǎ adopte diferite personalitǎţi şi puncte de vedere ca reflectǎri ale aceleiaşi concepţii, unitarǎ în complexitatea şi diversitatea sa, unitate în diversitate şi diversitate în unitate, pe care se bazeazǎ poezia. "Poeticǎ maturǎ [...] ca o unitate în cercuri concentrice; o excentricǎ gestaţie ce se extinde şi continuǎ mereu, asemeni mişcǎrii produse de o piatrǎ ce sfâşie calmul eleşteului. Cercuri, cicluri, ce se vor repeta pe ele însele, dar care, când se succed, se transformǎ, provocând o lecturǎ progresivǎ, la rândul ei, schimbǎtoare." Poeticǎ ce pune în evidenţǎ convingerea lui Padorno cǎ ceea ce se numeşte creaţie literarǎ nu poate respecta formule şi stereotipuri şi cǎ pentru a exista trebuie sǎ se alimenteze cu propriile nelinişti. "Legat de subiectul meu aşa cum sunt legat de propria-mi caligrafie, de profunda fixitate a trǎsǎturilor ei, vǎd, în sinuozitǎţile, urcuşurile şi prǎbuşirile liniei, programul pe care îl ignor, al unicei idei", afirmǎ poetul.
De ce Palinur, între mulţimea de heteronime posibile? Rǎspunde la aceastǎ întrebare chiar poetul, într-o "Notǎ" la sfârşitul cǎrţii. Pentru cǎ este un "personaj care, ucis de oameni ai mǎrii, a nǎzuit la germinarea destinului sǎu; într-un eseu, i-am atribuit calitatea de simbol, predicabil al poeziei canariene". Palinur, cârmaciul corǎbiei lui Enea, obosit sau vrǎjit de "[...] recele/ Şi mutul jǎratec al artificiilor/ De stele [...]", în versiunea poeticǎ a lui Eugenio Padorno ("Cuvinte ce se fǎuresc dintr-un ceas de noapte, sub bolta de tǎcere prea aprinsǎ"), a dormit la cârmǎ şi a cǎzut în mare. Valurile l-au purtat pe un ţǎrm necunoscut (Italia), ai cǎrui locuitori l-au ucis. Când sibila din Cumae îl ajutǎ pe Enea sǎ coboare în Infern ca sǎ stea de vorbǎ cu tatǎl sǎu Anchise, eroul se întâlneşte şi cu Palinur. Acesta şi toţi tovarǎşii de cǎlǎtorie ai lui Enea erau sortiţi sǎ caute noi pǎmânturi şi sǎ ridice noi cetǎţi, sǎ creeze noi popoare, dupǎ distrugerea Troiei. Pe acestǎ legendǎ se întemeiazǎ credinţa în miticele origini troiene ale vechilor familii romane, Sergia, Memmia, Cluentia şi, mai ales, Iulia, care considera cǎ descinde din Afrodita, mama lui Enea si bunica lui Ascanio, fiul lui Enea.
"Nechibzuitul" cârmaci Palinur padornianul este, evident, o metaforǎ folositǎ de poet ca sǎ se identifice, cu o buna dozǎ de ironie, cu timonierul troian şi sǎ imagineze o serie de variaţiuni libere pe aceastǎ temǎ. Totodatǎ, prezenţa personajului virgilian îi permite sǎ stabileascǎ o legǎturǎ, dintr-o perspectivǎ personalǎ, între canarieni şi eroii antici, introducând astfel, cu fineţe, insularitatea, canarietatea în mitologia universalǎ, fidel ideeii sale cǎ "toatǎ cultura este martora propriei sale concepţii privind universalul, unicul limbaj care îi permite sǎ stabileascǎ un dialog cu cultura celorlalte popoare". Canarietatea nu este anecdota costumbristǎ a existenţei marcatǎ de atonie; ci rezultatul dorului sau al inventǎrii trecutului şi a negǎrii sale. De aceea, cosmpolitismul culturii canariene "nu este o adǎugire la ceea ce este universal; este, dintotdeauna, o diferenţǎ integratǎ în suma totalǎ reprezentatǎ de universal".
Poemul "Cuvinte ce se fǎuresc dintr-un ceas de noapte, sub bolta de tǎcere prea aprinsǎ", cu care se deschide volumul, ascunde, dupǎ pǎrerea noastrǎ, cheia de lecturǎ a celorlalte texte, cum, în realitate, avertizeazǎ şi creatorul în "Nota" finalǎ. În paginile volumului îl întâlnim pe poet dormitând "Într-un balcon suspendat/ Peste recifuri", când "Lumina unei mercurice/ Raze de lunǎ, asemenea/ Acului unui gramofon,/ Strǎbǎtea negrele/ Cercuri ale plǎcii/ Mǎrii, [...]". Mai departe, creatorul se sprijinǎ cu coatele "[...] pe succesiva laminare a mǎrii, [...]" şi vrea "[...] sǎ reţinǎ aceste semne ce se combinǎ la nesfârşit/ Unde la pândǎ stǎ doar multiplicatul glas indescifrabil", într-o aparentǎ cǎlǎtorie, pentru cǎ "De-abia ne mişcǎm, dar insula consimte impresia cǎlǎtoriei,/ Reflectatǎ în norii care trec" ("Lespezi de casǎ strǎbǎtutǎ. Nota 1"). Şi se recunoaşte "unic şi singur [...] în lespezi în derivǎ", când navigheazǎ de-a lungul ţǎrmului ("Lespezi de casǎ strǎbǎtutǎ. În strania dimineaţǎ invernalǎ"). Poetul identificǎ lespezile cu "piatra vulcanicǎ capabilǎ sǎ producǎ sunete", adicǎ versuri ce ne permit sǎ descoperim unele puncte de referinţǎ în itinerariul poetic al lui Padorno, înţeles ca un misterios şi permanent voiaj iniţiatic, întrepǎtrundere totalǎ între viaţǎ şi limbaj, generatoare a magiei versului: "Niciodatǎ n-am tǎcut destul, nu am cuprins întreaga tǎcere necesarǎ, ca sǎ se poatǎ auzi rǎcnetul fiarei ce zace în scriiturǎ" ("O voi spune cu cea mai suavǎ, delicatǎ metaforǎ").
Poetul crede în valorile spirituale şi în nemurirea lor: "Dacǎ nu în carne, atât de vrǎjitǎ de doruri, cred în învierea spiritului, şi mǎ pot consola cu nemurirea sa" ("Vinerea Mare"). Crede în familie, în prieteni şi mai ales în iubire, în fata iubitǎ din poemele sale "[...] în aceastǎ searǎ de ani a rǎtǎcit cu fata ce îl aştepta în poem pe faleza adâncului acvariu, unde se ivesc insule ne vizibile [...]" ("Albareda, 42"). Aceeaşi fatǎ cu care îl întâlnim acum pe poetul matur: "[...] Rǎmǎsesem cu straiele/ De luminǎ şi salpetru/ Lipite de pielea bronzatǎ/ În acel sfârşit de august [...]", convins cǎ iubirea lui "[...] o datǎ a fǎcut/ Mai puternicǎ natura,/ Mai înainte ca în ambra/ Penumbrei sǎ fim/ Un fragment de eternitate/ Rǎmas pe pǎmânt" ("Fragment de eternitate").
Perenitatea şi temporalitatea, moartea şi nemurirea îl fac pe Padorno sǎ reflecteze asupra condiţiei umane a poetului, iminenta stingere generalǎ a univesului, soluţia jocului abstrus sau a propriei sale creaţii poetice.
Din punct de vedere formal, dincolo de meditaţiile de fond ale creatorului, volumul Caietele de notiţe şi ciorne poetice... este un experiment literar care continuǎ încercarea iniţiatǎ în Septenar (1985) "de a face sǎ disparǎ hotarele dintre vers şi prozǎ ("Notǎ"), materializarea unui crez cǎruia poetul i-a fost fidel de-a lungul întregului sǎu itinerar poetic: concepţia creatorului despre poezie trebuie sǎ se schimbe permanent, "dincolo de orice profesionalism în literaturǎ". Aceeaşi experienţă se reflectǎ, mai elaboratǎ şi perfecţionatǎ, dupǎ pǎrerea noastrǎ, în ultimul volum publicat pânǎ acum de Eugenio Padorno, Aruncarea (2010).
Prin multiplicitatea glasurilor şi a chipurilor, condiţia sa de insular, comuniunea cu marea, fuziunea între canarietate şi universalitate, starea privilegiatǎ a permanentei incertitudini, schimbarea necesarǎ şi capacitatea de a ilumina faţa ascunsǎ a lucrurilor cu ajutorul revelaţiei magice, proprie operei literare, Eugenio Padorno a ajuns sǎ facǎ parte, prin merite proprii, din ilustra familie a creatorilor autentici.

Eugenio Padorno

Meditaţia vâslaşului

IDEEA
Ce poate
Fi rostitǎ

Dar pe care o vedem
Mişcându-se
De acolo pânǎ aici
În acest aici al
unui spaţiu interior.

Ca tine şi
Ca mine, în
Barcǎ, vâslind printre
Stânci,
Încǎ înǎuntrul
Luminii,
Mǎ auzi?,
Chiar şi când lumina
Însǎşi nu
Este vizibilǎ.

Veghea

AM ajuns sǎ cunosc avantajele
Insomniei, ale rǎbdǎrii
Şi ale lentorii.

În aceastǎ pândǎ mi-am trecut viaţa.

Aştept cuvintele, atârn
De un fir de sens,
Într-un ungher al africanului
Infern atlantic.

Nu conteazǎ de câte ori îmi repet
Cǎ sunt liber... Niciodatǎ nu voi putea scǎpa
De întrebǎrile acestei Lumini.

Poveste de iarnǎ

DACĂ aş aduna cuvinte ca "viforniţǎ", "ren", "zǎpadǎ", "întuneric"... Şi mai ales dacǎ aş adǎuga cǎ am fost vǎzut din cealaltǎ parte a ferestrei, în rama unui oval de chiciurǎ în aceastǎ zi de dinaintea începutului unei ierni (reprezentatǎ doar de o orografie de hârtie, cu muşchi, fǎinǎ şi staniol), nu le-aş duce dorul tuturor celor ce ştiu cum prinde rǎdǎcini inima în nisipurile unui Istm?
A mǎ afla în miezul acestei dupǎ-mese africane este ca şi cum aş sta la cǎldura unei sobe într-o casǎ, privind dintr-un înǎuntru nemǎrginit jocul liber al unei nostalgii ce n-a avut niciodatǎ origini. Cu toate acestea, în vârf, ce gheaţǎ, ce viforniţǎ, a tot ceea ce am trǎit.

La margine

APROAPE totul a trecut
Şi acest aproape tot al acestui
Trecut era
Viaţa.

A locui în clipa
Minunii
A fost doar
Mângâierea
Acţiunii unei muzici
Ce topeşte tot
Zbuciumul
În lumina cǎrnii.

Ca din nou
Sǎ ne gǎsim
Expulzaţi spre exterior,
Cu firul tramei
În mâna unui vis.

Din volumul La echazón (Aruncarea, 2010). Traducere din limba spaniolǎ de Dan Munteanu Colan