Aşa ceva nu se întâmplă niciodată
Anne Holt, fost ministru al justiţiei în Norvegia, procuror,
avocat şi jurnalist de televiziune, este autoarea unor serii de
romane poliţiste cunoscute în toată lumea. "Aşa ceva nu se întâmplă
niciodată" este al doilea volum din seria Vik şi Stubø (după
"Eroare judiciară", Editura Trei, 2009).
Fiona Helle, vedeta unui talk-show foarte popular în Norvegia, este
descoperită asasinată în locuinţa ei, cu limba tăiată şi despicată,
ambalată frumos într-o corolă confecţionată din hârtie. Mesajul
este clar: o minciună a costat-o viaţa. Când un al doilea corp
feminin, cel al tinerei Vibeke Heinerback, liderul unui partid de
extremă dreapta, este găsit crucificat pe peretele propriei camere,
inspectorul Yngvar Stubø este însărcinat cu ancheta. Se află el
oare pe urmele unui serial killer specializat în celebrităţi?
Inger Johanne Vik, devenită între timp partenera lui de viaţă,
acceptă să-i dea o mână de ajutor, încercând să contureze profilul
acestui ucigaş-fantomă pasionat de puneri în scenă spectaculoase.
Ce semnificaţie au mesajele pe care le lasă? În curând, Inger
Johanne întrevede un scenariu care ar putea avea legătură cu anii
petrecuţi de ea la FBI şi ar putea conduce chiar la uciderea
inspectorului...
Un roman poliţist palpitant, în care celebrul tandem de detectivi
caută cu disperare ceva ce pare să nu existe: mobilul crimei!
Nu
mai ştia câţi oameni omorâse. Şi asta n-avea nicio importanţă. În
majoritatea domeniilor, calitatea prima asupra cantităţii. În
consecinţă, şi în al ei. Chiar dacă, de-a lungul anilor, plăcerea
unui stil original îşi pierduse farmecul. Nu o dată, intenţionase
să facă altceva. Din când în când, se gândea că viaţa era plină de
posibilităţi pentru oamenii ca ea. Aiurea. Era prea bătrână. Se
simţea uzată. Ăsta era singurul lucru pentru care era realmente
dotată. Şi câştiga bine. Plata cu ora îi provoca ameţeală,
bineînţeles, dar una încă plăcută. Avea nevoie de timp ca să-şi
încarce bateriile.
Singurul lucru care îi plăcea cu adevărat era să nu facă nimic.
Acolo unde se afla nu era nimic de făcut. Şi totuşi, nu era
mulţumită.
Poate era bine că ceilalţi nu veniseră.
Nu ştia cu adevărat.
În orice caz, vinul era supraapreciat. Scump şi acru.
unu
Foarte aproape de Oslo, la est, acolo unde colinele se nivelau
către micul centru feroviar de lângă Nitelva, maşinile înţepeniseră
de frig în timpul nopţii. Pietonii îşi îndesau căciula pe urechi şi
îşi strângeau şi mai tare fularul la gât, îndreptându-se cu paşi
grăbiţi spre staţia de autobuz situată la un kilometru glacial de
acolo, pe drumul principal. Casele din micuţa fundătură se
ascundeau de ger în spatele draperiilor trase şi al troienelor care
barau aleile. Tocmai în fund, în apropierea pădurii, stalactite de
gheaţă lungi de un metru atârnau, ca tot atâtea pericole
potenţiale, de streaşina acoperişului de deasupra intrării într-o
vilă veche.
Casa era albă.
Uşa cu vitralii şi mâner de alamă dădea spre un hol imens şi, în
capăt, la stânga, spre un birou în care predominau arta minimalistă
şi mobilele somptuoase. La o enormă masă de lucru şi între nişte
cutii cu scrisori încă nedesfăcute, era aşezată o femeie moartă.
Capul îi era căzut pe spate, mâinile i se sprijineau pe braţele
fotoliului. O dâră groasă de sânge uscat pleca de la buza
inferioară, cădea pe gâtul gol, se bifurca la nivelul pieptului şi
se reunea din nou pe pântecul de o fermitate impresionantă. Nasul
era de asemenea plin de sânge. În lumina plafonierei, umbra lui
părea o săgeată îndreptată spre gaura întunecată care fusese cândva
o gură. Nu mai rămăsese decât un ciot din limba scoasă în mod
evident cu multă delicateţe. Tăietura era clară, gestul
precis.
Era cald în încăpere, aproape prea cald.
Inspectorul-şef Sigmund Berli, de la Kripos, îşi închise în sfârşit
telefonul mobil şi îşi miji ochii spre un termometru cu afişaj
digital plasat chiar în interiorul ferestrei panoramice dinspre
partea de sud-est. Temperatura exterioară se apropia de minus
douăzeci şi două de grade.
- Ciudat că acest tip de sticlă nu se sparge, constată el,
ciocănind cu prudenţă în geam. Patruzeci şi şapte de grade
diferenţă între interior şi exterior. Uimitor.
Nu părea să-l audă cineva.
Defuncta era goală sub un halat de mătase cu revere aurii. Cordonul
zăcea pe jos. Un ofiţer de poliţie, destul de tânăr, din Romerike,
făcu rapid un pas înapoi la vederea panglicii galbene.
- Dumnezeule! se scutură el înainte de a-şi trece mâna prin păr,
jenat. Am crezut că-i un şarpe, ca să vezi!
Organul amputat al femeii era ambalat artistic în hârtie şi aşezat
pe mapa de birou din faţa ei. Vârful ieşea afară din pachetul roşu.
Parcă era o plantă exotică viguroasă; carne gălbejită, papile şi
mai gălbejite şi urme violacee lăsate de vinul roşu în pliuri şi
adâncituri. Un pahar pe jumătate gol stătea în echilibru pe un
teanc de hârtii de la marginea biroului. Nu se vedea nicio
sticlă.
- Nu se poate măcar să-i acoperim ţâţele? sugeră agentul.
- E prea dezgustător ca să mai poată fi…
- O să aşteptăm pentru chestiile astea, decretă Sigmund Berli,
strecurându-şi mobilul în buzunarul de la piept.
Îngenunche şi îşi miji ochii înspre moartă.
- Nu depun armele, murmură el. Chestia asta o să-l intereseze pe
Yngvar. Şi pe tinerica lui, în cazul de faţă.
- Ce?
- Nimic. Se ştie ceva în legătură cu ora?
Berli îşi înăbuşi un strănut. Tăcerea din cameră făcea să-i ţiuie
urechile şi se ridică în picioare cu gesturi ţepene, scuturându-şi,
într-un mod complet inutil, pantalonii de praf. Un bărbat în
uniformă stătea la uşa din hol. Cu mâinile la spate, schimbând fără
încetare piciorul de sprijin, îşi luă ochii de la el cadavru şi
privi pe fereastră. Un brad mai purta încă podoabele de Crăciun.
Ici şi colo, se distingeau lumini în locurile unde ziua încă nu
ajungea complet, sub ramuri şi sub zăpada compactă.
- Nimeni nu ştie nimic aici? întrebă agasat Berli. N-aveţi nici
măcar o oră provizorie a decesului?
- Aseară, zise în cele din urmă celălalt bărbat. Dar e prea
devreme…
- Pentru a o spune, completă Sigmund Berli. Aseară. Destul de vag
aşadar. Unde sunt…
- Sunt absenţi în fiecare marţi. Familia, vreau să zic. Soţul şi o
fată de şase ani. Dacă asta voiai să…
Agentul afişă un zâmbet vag.
- Da, confirmă Berli făcând turul biroului. Limba, începu el
privind pachetul de pe masă. A fost tăiată în timp ce proprietara
ei era încă în viaţă?
- Nu ştiu, răspunse agentul. Am documentaţia pentru tine şi,
întrucât toate examinările s-au terminat şi toată lumea este la
comisariat şi…
- Da, i-o tăie Berli, fără ca agentul să ştie foarte bine cu ce era
celălalt de acord. Cine a descoperit-o, din moment ce familia nu
era aici?
- Omul de serviciu. Un filipinez care vine miercurea la şase
dimineaţa. Începe de aici, din câte spune, şi continuă sus pentru a
nu trezi oamenii prea devreme. Camerele sunt la etaj. La
primul.
- Da, repetă Berli pe un ton egal. Şi ei lipsesc în fiecare
marţi?
- E ceea ce spunea ea. În interviuri, zicea chestii de genul ăsta.
Că scăpa de soţ şi de copil în fiecare marţi. Că-şi citea toate
scrisorile. Că era o chestiune de onoare pentru ea să…
- După câte văd eu aici, murmură Berli, înfigând cu greu un stilou
într-una din cutiile cu scrisori, este pur şi simplu imposibil
pentru o singură persoană să citească tot.
Studie din nou cadavrul.
- Sic transit gloria mundi, declară, aruncând o privire în gura
căscată. Statutul ei de celebritate nu prea-i mai foloseşte
acum.
- Noi am adunat deja o grămadă de tăieturi din ziare şi totul este
gata…
- Da, da.
Berli îi făcu semn să plece. Tăcerea era atât de adâncă, încât
părea ireală. Nu se auzea niciun zgomot în stradă, nici măcar
ticăitul ceasului. Computerul era stins. Un radio mut îl fixa cu
unicul său ochi roşu din vitrina unui dulap de lângă uşă. Pe placa
lată de deasupra şemineului, o gâscă sălbatică de Canada stătea în
echilibru în zborul ei înţepenit. Labele îi erau decolorate, coada
aproape lipsită complet de pene. Ziua glacială desena un dreptunghi
fad pe covorul din spatele ferestrei de sud-est. Sigmund Berli îşi
simţea tâmplele zvâcnind. Senzaţia dezagreabilă că se afla într-un
mausoleu îl făcu să-şi plimbe un deget pe linia nasului. Nu prea
ştia dacă era furios sau tulburat. Femeia era în fotoliul ei, cu
picioarele desfăcute şi cu pieptul în sus, deschizând larg o gură
fără limbă. Era ca şi cum profanatorul nu se mulţumise să-i
sustragă femeii un organ esenţial, ci o şi deposedase de orice urmă
de umanitate.
- Vă înfuriaţi mereu când sunteţi chemaţi prea târziu, reluă în
cele din urmă agentul. Aşa că am lăsat totul cum a fost, chiar
dacă, după cum am zis, am terminat cu partea obligatorie…
- Nu se termină niciodată, îl întrerupse Berli. Dar mulţumesc. N-ai
procedat greşit. Mai ales cu această femeie remarcabilă. Oare presa
a putut…
- Încă nu. L-am reţinut pe filipinez, va rămâne sub supraveghere
atâta timp cât vom putea să ne-o permitem. Am fost, de asemenea,
cât mai prudenţi posibil în exterior. Trebuie să securizăm
indiciile, mai ales cu zăpada asta, şi vecinii trebuie că şi-au pus
niscaiva întrebări. Deocamdată, niciunul n-a putut să ne spună
nimic. Toată atenţia lor e îndreptată probabil spre noua
prinţesă.
Un zâmbet fugar se transformă rapid într-o expresie de
gravitate:
- Dar asta e în afară de orice îndoială… "Fiona i farta" ea însăşi,
ucisă. La ea acasă, în felul ăsta…
- În felul ăsta, repetă Berli clătinând din cap. Sugrumată,
deci?
- Aşa a zis medicul. Nicio urmă de înţepătură, nici de glonţ.
Urmele de pe gât, vezi…
-Hm. Uită-te mai degrabă la asta!
Berli privi limba de pe birou. Hârtia era pliată cu multă
ingeniozitate, ca o vază masivă cu laturi elegante şi simetrice,
lăsând să treacă vârful limbii prin deschiderea ei.
Din volumul Anne Holt - "Aşa ceva nu se întâmplă niciodată", în
pregătire la editura Trei, Traducere de Marie-Jeanne Vasiloiu