EDITORIAL/Cultura tristă
S-a-ntâmplat să iau parte, nu de mult, la un eveniment cultural extrem de interesant. Nu contează locul, nici protagoniştii, întrucât ceea ce vreau să spun este general valabil. Trebuie precizat însă că evenimentul era unul de prim rang, din toate punctele de vedere - inclusiv financiar şi logistic - şi că avea mai multe dimensiuni. Între altele, se lansa o carte şi se inaugura un spaţiu cu valoare istorică şi arhitecturală, renovat minuţios.
Cum e şi normal într-o asemenea împrejurare, au vorbit câteva
persoane implicate. Vorbirea lor a confirmat, o dată în plus, ceva
ce observasem mai de mult: spaţiul public cultural românesc este
dominat de o sfâşietoare tristeţe. Omul care coordonase
reconstituirea unei clădiri întregi, de pildă, în loc să
povestească pasionat, emoţionat, entuziast şi - de ce nu? - cu
mândrie despre ceea ce făcuseră el şi echipa lui, a vorbit aproape
în şoaptă, părând foarte, foarte necăjit.
O să-mi spuneţi că nu toată lumea s-a născut cu daruri oratorice,
că e vorba aici de temeperament, fire, dicţie etc. Poate. Dar sigur
are legătură şi cu mentalitatea. Înainte de a ne plânge că
societatea, presa sau autorităţile nu acordă culturii şi, în
general, lucurilor de valoare interesul pe care acestea îl merită,
trebuie să avem puterea să recunoaştem că noi nu ştim să impunem
acest interes.
Uitaţi-vă la realizatorii documentarelor străine, dar şi la cei
invitaţi să vorbească în cadrul lor. Unii sunt bătrâni, alţii sunt
urâţi sau bâlbâiţi, dar tuturor LE STRĂLUCESC OCHII atunci când
vorbesc despre un subiect care-i pasionează. Strălucirea ochilor nu
se predă la cursurile de oratorie, actorie ori jurnalism. Nu există
curs de căldură a vocii şi nici unul de entuziasm şi bună
dispoziţie.
Vernisajele de expoziţii sunt triste, lansările de carte sunt
triste (chiar când face cineva vreo glumă îndoielnică), de
simpozioane şi alte întruniri ce să mai zic! Înmormântare
curată.
Cultura nu e o bucurie? Arta nu e o îndumenezire, o beatificare?
Apariţia unei cărţi, deschiderea unei expoziţii nu sunt - MAI ALES
în vremuri de criză - prilejuri de celebrare? În realitatea
românească, te duci acolo şi rămâi cu senzaţia că toată lumea
spune: "Ei!, am făcut-o şi pe asta... Dracu' ştie de ce... Foarte
greu... Nu prea se merită, în lumea asta de doi lei..."
Poate că lumea asta nu e chiar de doi lei. Poate că există oameni -
mulţi, puţini - care vin cu bucurie şi speranţă acolo, nu-i
împrăştiaţi!
tczarojanu@yahoo.com
TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n. 1956) a absolvit secţia de Informatică a
Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, cu lucrarea de
licenţă "O privire matematică asupra piesei «Romeo şi Julieta»",
publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în
informatică, pe toate sistemele de calcul şi în toate tipurile de
limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian,
săptămânal, lunar, agenţie de ştiri, radio, TV. A debutat editorial
cu volumul de proză scurtă "Viaţa ca troleibuz" (1992, Premiul
Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia "Viaţa lui
Corneliu Coposu" (1996, ediţia a doua 2005), romanele "Reluare cu
încetinitorul" (1997) şi "Sfârşitul lumii" (2005), culegerea de
proză scurtă "Copiii asfaltului" (2007). În prezent lucrează în
TVR, fiind realizatorul talk-show-ului "În spatele uşilor
deschise", şi este colaborator permanent al Ziarului de Duminică,
Revistei Flacăra şi Radio România Cultural.