Opinie Radu Crăciun: Dobânda de politică monetară trebuie acum să scadă

În momentul de faţă dobânda de politică monetară a BNR este de 6,25%. Tendinţa de scădere a fost întreruptă de BNR datorită impactului creşterii TVA-ului, ceea ce face ca mulţi economişti să aştepte acum un nivel constant până la sfârşitul anului sau, mai mult, chiar o creştere. Cred că niciuna dintre aceste variante nu este justificată.

Prima întrebare care se cere a fi pusă este în ce măsură un şoc punctual pe partea ofertei (nu a consumului), aşa cum este creşterea TVA, impune o menţinere (sau aşteptări de creştere!) a dobânzii de referinţă. Şi, mai mult, în ce măsură aceasta se justifică în condiţiile în care asistăm la o prăbuşire a consumului.

Pe baza inflaţiei raportate până acum, a inflaţiei de sfârşit de 2010 şi 2011 prognozate de BNR rezultă că, privind înainte, pentru următoarele 12 luni o dobândă de 6,25% duce la o dobândă reală (peste inflaţia estimată) de 3 puncte procentuale.

O dobândă reală mare după standardele regionale, întâlnită însă şi în trecut în diferite perioade. Marea diferenţă însă este că ceea ce se întâmplă acum cu economia românească are prea puţină legătură cu perioada când economia "duduia", iar BNR trebuia să ţină în frâu creditarea, consumul şi inflaţia. Şi aici cred că apare riscul major.

O situaţie nouă cu care România nu s-a mai confruntat până acum (dacă suntem atenţi la detalii) o să fie tratată cu de acum binecunoscutele (şi eficiente în trecut) reţete.

Menţinerea unei dobânzi înalte de politică monetară face ca banii să fie mai scumpi acţionând pe două paliere. Pe de o parte, încurajează economisirea, descurajând consumul, iar, pe de altă parte, descurajează creditarea şi implicit consumul (din nou) şi investiţiile.

Deci pe ambele paliere limitează presiunile asupra preţurilor. Problema este însă că economia românească nu se găseşte nici pe departe în situaţia în care consumul este excesiv şi ar trebui descurajat şi nici în situaţia în care investiţiile ar trebui descurajate. Contracţia economică a "avut grijă" de asta şi, atunci, care mai este justificarea unei dobânzi de politică monetară la actualul nivel?

Dacă cineva s-ar grăbi să răspundă "protejarea cursului de schimb", iar aş semnala un lucru care pare greu de înţeles. Cu ani în urmă, pe când inflaţia nu putea fi coborâtă, a existat un curent de opinie în favoarea unui consiliu monetar în care leul ar fi fost schimbat la o rată fixă faţă de euro. "Supapa" unei astfel de ancorări ar fi fost o volatilitate mult mai mare a dobânzilor şi o politică fiscală extrem de strictă.

Argumentul principal al păstrării flotării controlate a RON a fost flexibilitatea pe care o oferă ajustării economiei în momentul în care este confruntată cu şocuri externe.

În momentul de faţă, avocaţii flotării controlate par să nu mai creadă în aceste beneficii. Dacă ne uităm la evoluţiile cursului şi dobânzilor din ultimul an şi ceva vedem că ne aflăm într-un cvasi-consiliu monetar cu o stabilitate remarcabilă a cursului şi cu volatilităţi ocazionale ale dobânzii. Or, în aceste condiţii, cum se poate relansa creşterea economică? Dobânzile stabile şi scăzute şi o monedă mai slabă nu ar face decât să ajute.

O schimbare de optică esenţială trebuie să aibă loc în opinia publică de la noi: nu de curs trebuie să ne fie teamă, ci de dobânzi!

Suntem confruntaţi într-un fel cu dilema pe care o au unele ţări din zona euro în momentul de faţă şi care ar avea nevoie disperată de o monedă mai slabă pentru a-şi reechilibra economia şi nu pot să o aibă având deja moneda unică, rămânând captive recesiunii. Dar noi nu avem o monedă unică şi totuşi ne asumăm riscurile aferente.

Şi aici anticipez o altă întrebare. Dar un curs mai ridicat nu va aduce şi presiuni inflaţioniste? Un comportament economic raţional ar trebui să facă firmele să nu îşi crească preţurile la produse decât dacă sunt de import. Asta înseamnă că producătorii locali ar fi avantajaţi. Foarte bine! Dar, nu-i aşa, există şi firme locale care au preţurile denominate în euro, cu toate că structura costurilor nu justifică aşa ceva. Preţurile lor sunt de alfel primele care sunt reflectate de inflaţie la creşterea cursului.

Poate cineva dintre cei îngrijoraţi de o inflaţie alimentată prin curs şi de obsesia opiniei publice pentru curs să ne explice de ce în România există preţuri denominate în euro în momentul de faţă?

Toate cele menţionate mă fac să cred că încă de la următoarea şedinţă de politică monetară se impune o reluare susţinută a scăderii dobânzii de politică monetară.

Este o decizie care nu este lipsită de risc, dar, dacă o astfel de decizie va întârzia, vom amâna reluarea creşterii economice cu încă un an. Confruntate cu pericolul recesiunii şi chiar al deflaţiei, nicio bancă naţională europeană nu îşi mai permite să apeleze tot la vechea trusă de unelte şi îşi asumă abordarea unor măsuri neacademice şi îndrăzneţe. N-ar trebui să fim o excepţie.

Radu Crăciun este Chief Investment Officer al Eureko Fond de Pensii România