Modista. Un roman cu vardist şi hoţi
Scriitorul italian Andrea Vitali, s-a
născut în 1956 în Bellano, pe malul estic al lacului Como. Şi-a
început cariera în 1992, când a publicat volumul "Meccanico
Landru". De-a lungul anilor a mai publicat romanele "A partire dai
nomi" (1994), "L'ombra di Marinetti" (1995, premiul Piero Chiara),
"Aria del largo" (2001) şi, la editura Garzanti, "Una finestra
vistalago" (2003, premiul Grinzane Cavour 2004, pentru ficţiune, şi
premiul literar Bruno Gioffré 2004), "Un amore di zitella" (2004),
"La signorina Tecla Manzi" (2004, premiul Dessi), "La figlia del
podestà" (2005, premiul Bancarella 2006), "Il procuratore" (2006,
premiul Montblanc), "Olive comprese" (2006) şi "Il segreto di
Ortelia" (2007).
Datorită subiectelor incitante, a dinamismului şi a stilului
amuzant care le caracterizează, cărţile lui Andrea Vitali au fost
foarte bine primite atât de publicul italian, cât şi de juriile
literare, care le anunţă de fiecare dată ca pe o revelaţie.
Scris într-un stil distractiv, inteligent şi extrem de plăcut,
volumul "Modista. Un roman cu vardist şi hoţi" reinventează
magistral comedia italiană, reuşind să restituie cea mai adevărată
şi mai profundă imagine a provinciei din peninsulă, un amalgam de
caractere, o lume a surprizei, o ordine a neprevăzutului.
Anna Montani, modista aflată în centrul acţiunii, adună în jurul ei
personaje din cele mai diverse, care îşi doresc doar să găsească
modalitatea prin care să o poată cuceri pe frumoasa femeie ce
stârneşte invidia tuturor celorlalte doamne. Oare cine va
reuşi?
3
Mareşalul Carmine Accadi ocupa apartamentul rezervat
comandantului de post, aflat la etajul de deasupra birourilor
cazărmii. Bărbat frumos, sicilian, era becher şi îi plăcea să
doarmă. Era încă în pat când Marinara intră în casă.
Mareşalul îl primi în dormitor şi-l puse să-i povestească
totul.
- A fost înştiinţat primarul? întrebă el când caporalul termină
rezumatul.
- Nu, răspunse Marinara. Am considerat oportun să vă înştiinţez mai
întâi pe dumneavoastră.
- Ai făcut bine, încuviinţă mareşalul aşezându-se pe pat şi
întinzându-se.
Doar atunci caporalul realiză că purta pe cap un fileu.
- Ce-i? întrebă mareşalul.
- Nimic.
- Te uiţi la mine din cauza fileului? insistă mareşalul.
- Nu, minţi caporalul, căruia acel mareşal venit de câteva luni la
Bellano nu-i prea stătea la suflet.
- Mi se cârlionţează părul dacă nu-l pun, explică totuşi
Accadi.
Caporalul făcu semn că înţelesese.
- Ce fac mai departe? întrebă el.
Accadi luă o atitudine părintească.
- Cobori şi mă aştepţi, zise. Mă îmbrac şi vin.
La şapte treizeci, mareşalul şi caporalul ajunseră în faţa porţii
mari a primăriei. Ştirea se răspândise repede. Era deja un mic grup
de curioşi care comentau întâmplarea şi făceau presupuneri.
Accadi, care răspândea un parfum puternic de after-shawe, îşi făcu
drum cu un aer de superioritate şi luă cunoştinţă de broasca
forţată.
- Efracţie evidentă, comentă el.
- Din interior, adăugă caporalul.
- Ce?
- Zic, efracţie din interior. Aşchiile de lemn căzute din poartă
sunt toate pe dinăuntru, în vestibul, şi nu aici pe stradă. Semn că
forţarea a avut loc din interior, nu invers.
Mareşalul făcu în aer un gest cu mâna.
- Bine, lungi el cuvintele, din interior, din exterior. Tot
spargere e. Vrem să continuăm inspecţia?
- Să continuăm, aprobă caporalul.
Dar mareşalul se opri brusc.
- Un moment, zise, luând, pe neaşteptate, poziţie de drepţi.
Ce văzuse?
Marinara gândi că sosea primarul.
Se uită peste capetele curioşilor, ca să se convingă.
Văzu şi înţelese. Primar pe dracu!
Cu ochi de pasăre de pradă, Accadi o văzuse pe doamna Anna Montani,
modista, apropiindu-se de grupul de curioşi.
Mergea contra vântului.
Rochia de bumbăcel uşor pe care o purta se mula pe trupul ei ca o a
doua piele, descriindu-i toate urcuşurile şi coborâşurile.
Mareşalului îi lăsa gura apă şi strecură printre dinţi o
înjurătură.
Cu trei zile în urmă, Montani telefonase la cazarmă întrebând de
el: voia să-i vorbească. Accadi nu voise să răspundă.
- Nu sunt paroh, nu ascult spovedanii. Dacă e vreun delict, să facă
denunţ regulamentar, comentase el.
Însă, în ziua următoare, la Caffé dell'Imbarcadero, în timp ce îşi
lua aperitivul, auzind-o vorbind, văzuse cărui trup îi aparţinea
glasul ce întrebase de el şi simţise că i se moaie genunchii.
Semăna cu Silvana Mangano, actriţă pe care mareşalul o văzuse în
Riso amaro. Poate mai măruntă, dar toată curbe, arcuiri şi unduiri,
care oricum te ameţeau.
Două zile se întrebase cum să facă s-o agaţe.
Iată ocazia: de prins din zbor.
- Doamna Montani, o strigă el pe nume, oprind-o pe femeie mai
înainte ca ea să se amestece în mulţimea de curioşi.
- Mareşale! spuse ea.
Avea un r moale, ce-i dădea un aer foarte şic.
Singurul lucru moale, gândi mareşalul, într-un corp beton.
- Vă datorez scuze, spuse Accadi.
Femeia se făcu a nu înţelege.
- Vina e a imbecilului ăla de subordonat al meu care stătea de
planton, explică mareşalul. Nu mi-a raportat despre telefonul
dumneavoastră. Abia ieri seară şi-a amintit de el.
- Nici o problemă, spuse femeia, n-are importanţă. Voiam să vorbesc
cu dumneavoastră, să vă cer un sfat.
- Spuneţi-mi.
- Acum?
- Poate la o cafea bună, propuse Accadi.
- De acord, acceptă femeia.
- Caporal, ordonă mareşalul întorcându-se către subaltern, începe
dumneata să faci inspecţia.
- Să trăiţi, răspunse Marinara.
După un sfert de oră, mareşalul Accadi încă nu se întorsese.
În schimb, caporalul terminase inspecţia: din care adunase date
destul de interesante.
Primarul din Bellano, Amedeo Balbiani, îl surprinse din spate în
timp ce carabinierul, aplecat, lua de pe jos un lucru pe care îl
făcu să dispară imediat în buzunarul pantalonilor.
- Bună ziua, caporale! tună primarul. Ce dracu s-a întâmplat? Acum
m-au anunţat. Unde-i mareşalul?
Marinara îşi aranjă chipiul şi salută.
- Bună ziua, domnule primar, spuse. Se pare că a fost o tentativă
de furt.
- Asta ştie deja tot satul, pufni acru primul cetăţean al
urbei.
Marinara roşi.
- Luam primele indicii despre caz, zise el.
- Asta văd şi eu.
- Sus, în birouri, încă n-am urcat.
- Şi ce aşteptăm?
- Pe mareşal.
- Şi unde e?
Marinara căscă gura.
- Aici! izbucni din spatele lui glasul lui Accadi. Unde vreţi să
fiu? Bună ziua, domnule primar. Caporale, ai terminat aici,
jos?
Caporalul făcu semn că da.
- Bine. Atunci, domnule primar, putem urca să inspectăm
birourile.
"E inutil", dădu să spună caporalul.
Dar tăcu.
Între timp, mareşalul îl luase de braţ pe primar şi o apucase în
sus pe scările largi care duceau spre birourile primăriei.
Ajuns aproape la jumătatea treptelor, se opri şi se răsuci spre
intrare.
- Caporale, ordonă, dumneata du-te la cazarmă. Şi scrie un
process-verbal de toată frumuseţea, da?
"Imbecilule", fu răspunsul mental al caporalului.
4
Caporalul Marinara calculă că avea cam o oră la dispoziţie: atâta
i-ar fi trebuit mareşalului Accadi ca să inspecteze birourile
primăriei.
Şi, mai cu seamă, ca să-l întreţină pe primar în legătură cu
chestia care, încă de când sosise în Bellano, cu opt luni în urmă,
îi stătea mai mult pe inimă: latrinele cazărmii.
După părerea instalatorului Amedeo Florinelli, care la cererea
personală a mareşalului controlase conductele, între WC-ul din
apartamentul mareşalului şi cel din birourile de dedesubt apărea un
fenomen ciudat.
- Furt de apă, îl definise el.
Datorat probabil uzurii vreunui sifon, din cauza căruia, când
trăgeau apa la cazarmă, în scurgerea de la baia mareşalului apa
dădea pe dinafară, neagră, şi apoi rămânea acolo, împuţind casa cu
un miros greu.
Pe de altă parte, instalaţia era veche, cam de prin anii treizeci.
Singurul remediu, diagnosticase Florinelli, ar fi fost să spargă
zidurile şi să controleze ţevile, înlocuindu-le eventual pe acelea
care nu mai ţineau. Sau, mai bine, să refacă întreaga
instalaţie.
Ţinea de administraţia comunală să-şi asume cheltuiala,
carabinierii nu aveau nici o legătură. Însă, de luni întregi,
primarul făcea urechea toacă şi mareşalul, cu cât acesta amâna să
ia o hotărâre, cu atât se încăpăţâna să-l determine să ajungă la o
soluţie.
Caporalul Marinara se baza tocmai pe insistenţa superiorului său,
ca să facă pe îndelete anumite revizuiri înainte de a se întoarce
la cazarmă, aşa cum avea ordin. Inspecţia pe care o făcuse cu puţin
înainte într-o fericită singurătate, în vestibulul clădirii, îi
revelase, fără dubii, că obiectivul hoţilor nu era birourile
primăriei, ci tutungeria Onori, ce avea un zid exterior comun cu
intrarea primăriei şi în care se deschidea o ferestruică
zăbrelită.
Cu siguranţă încercaseră să dea lovitura în doi, poate în trei.
Unul trebuie să se fi ascuns la intrare cu o seară înainte,
lăsându-se închis înăuntru. Pe timpul nopţii, forţase intrarea
principală, permiţându-i celuilalt, sau celorlalţi, să intre.
Ulterior, ajutându-se de o scară, sau urcându-se unul pe umerii
celuilalt, încercaseră să ajungă la ferestruică s-o scoată din
ţâţâni şi să intre în tutungerie.
Însă, ajunşi acolo, se întâmplase ceva. Ceva care dăduse peste cap
lovitura.
Marinara era sigur de asta. Dedusese din anumite pete mici de sânge
pe care le observase pe pardoseala placată cu dale mari a intrării.
Şi i se confirmase aceasta când găsise pe jos lucrul acela pe care,
fără să fie observat, şi-l strecurase cu repeziciune în buzunarul
pantalonilor.
Îşi făcuse o idee exactă: nu numai despre dinamica tentativei de
furt, ci şi despre identitatea hoţilor.
Trei nume îi dansau în cap: Fès, Ciliegia şi Picchio. Primii doi le
erau deja cunoscuţi carabinierilor pentru antecedente de
furtişaguri. În schimb, Picchio, de câteva luni, nu scotea capul
afară din casă dacă nu era însoţit de unul dintre ceilalţi
doi.
Toţi trei locuiau în complexul de case din vechiul centru din
Bellano şi caporalul îşi începu verificarea cu Andrea Costa, zis
Fès, a cărui casă se afla în aşa-zisa curte Adamoli, o curte de
secolul şaptesprezece în mijlocul căreia se ridica un palmier
foarte înalt plantat în epoca fascistă, încercuită de edificii pe
care lipsa de îngrijire şi umiditatea le deterioraseră de-acum până
la ruină.
Se întâlni cu el în timp ce ieşea din casă.
Băiatul avea ochii umflaţi de somn şi nu dădu semne de mirare
văzându-l pe caporalul care îi venea în întâmpinare.
- Unde te duci aşa de dimineaţă? întrebă Marinara.
- La lucru, răspunse Fès într-o italiană incertă.
- Uită-te-n ochii mei, zise caporalul.
Fès abia ridică ochii din pământ.
- Vrei să-i zâmbeşti frumos caporalului?
O uşoară expresie de zăpăceală apăru pe chipul tânărului.
- De ce? întrebă.
- Arată-mi dinţii.
Fès, dezorientat, abia îşi dezlipi buzele.
- Ce-i, întrebă pe urmă, o percheziţie?
- Du-te, du-te, zise caporalul.
- Po' să plec?
- Pleacă! ţipă caporalul.
Ciliegia nici măcar nu era acasă. Mama lui îl informă pe caporal că
plecase devreme, cu unul care făcea negoţ, era târg la Morbegno în
ziua aia.
Caporalul mulţumi. Zise că, poate, avea să mai treacă pe
seară.
Odată şters de pe listă Fès şi lăsat deoparte Ciliegia, îi mai
rămânea Picchio, Eraldo Pozzi, care locuia cu mama lui uriaşă în
două încăperi deasupra localului clubului muncitorilor.
Când Marinara trecu pragul intrării clubului şi începu să urce
scările ce duceau spre casa lui Picchio, simţi un miros pătrunzător
în aer.
"Oţet", gândi el.
Poate era vreo butie de curăţat.
Mirosul de oţet deveni din ce în ce mai puternic în timp ce se
apropia de uşa familiei Pozzi.
Când mama lui Picchio deschise, caporalul trebui să-şi ia batista
şi s-o apese bine pe nas ca să reuşească să respire. Femeia se
proptise în prag, ocupându-l pe de-a-ntregul.
- Ce-i? întrebă ea cu un glas dogit de fumător de Naţionale.
Din volumul lui Andrea Vitali, "Modista. Un roman cu vardist şi
hoţi", în traducerea, din limba italiană, a Marinei Loghin, în curs
de apariţie la Editura Leda.