PROFIL/ Maistrul şi Margaretele sale

Dincolo de faptul că este pictor (popular, cum vrea să fie considerat), Karl Robert Perko este un personaj. Este "un german revenit din Germania", unul dintre ciudaţii care sporesc rândurile expaţilor ce se întorc în România, deşi ar fi avut straşnice motive, de ordin material, cel puţin, să rămână în afara ei.

Spre deosebire de aceştia, însă, Perko nu a revenit ca să pună umărul la propăşirea ţării, ca să schimbe structuri alterate şi mentalităţi găunoase, ci, pur şi simplu, pentru că îi era dor (sehnsucht, în traducere aproximativă) de soarele Mangaliei şi "ca să poată îmbătrâni frumos lângă dulcea limbă românească pe care a iubit-o atât de mult în toţi aceşti ani de exil sufletesc" (cum declară, cu onestitate - sonoră, e drept). Da, există nemţi nostalgici şi, fie şi pentru acest amănunt, Herr Perko merita să devină obiectul unei nuvele. Ionel Dumitrescu a făcut mai mult decât atât şi i-a dedicat textul unui album ("Viaţa, pictura, femeile şi marea maestrului", Mangalia, 2010, 122 p.), care este şi nuvelă, şi biografie literaturizată, şi analiză temeinică a operei, uneltelor şi universului interior ale artistului. Un cadou de prieten, care, însă, încearcă să pună în paranteză puseurile ditirambice inerente oricărui plocon şi să privească lucid în spiritul omului şi în sufletul pânzelor sale. O retrospectivă caldă şi comprehensivă, dar care păstrează regulile convenţiei şi ştaiful unei strângeri bărbăteşti de mână, în public.
Personajul de acum este cel pe care-l vedeţi în poză (foto 1). Un berbant cu aer aristocratic, întrerupt parcă dintr-o promenadă pe riviera de la Nisa sau de la Biarritz. Pălărie cu boruri largi, pipă cu arome exotice, ochelari rotunzi, cu ramă fină. Şi, desigur, papion, nu liberal, ci artistic. O lavalieră mai puţin amplă, atât cât să nu atragă atenţia.
S-a născut la Arad în 1944, devine elev al Liceului de muzică şi arte plastice din localitate, ajunge, prin varii cotituri ale destinului la malul Mării negre şi se angajează ca maistru-mecanic în Marina militară. Aici, cum spune biograful său "trăieşte într-o condiţie paradoxală: deşi maistru, munceşte mai curând ca ilustrator de tratate despre motoare, autor de desene sau tablouri pentru colegi sau pentru şefi, ori, la nevoie, desenator de lozinci sau panouri de propagandă vizuală." După un test de desen, pictorul Dumitru Ştiubei (1901-1985) îl selectează ca asistent din masa eterogenă de militari adunaţi în colectivul de reedificare a Muzeului marinei din Constanţa (unde maistrul Perko fusese, între timp, transferat) şi, după evaluarea probelor plastice, îi dă un certificat verbal mai valoros decât o diplomă la belle-arte: "Tu eşti făcut să desenezi marea, fiindcă eşti exact ca ea, ai o dezordine organizată, ordonată, şi îţi stă bine". De atunci, asta a făcut, a pictat, cu pasiune ordonată de devotament marea şi corăbiile, plajele şi promontoriile ei (dar şi alte peisaje iluminate de soarele merdional, vezi acest notabil "Câmp de levănţică" - foto 5, căruia doar ochiul unui pictor autentic putea să-i vadă şi să-i restituie cromatica explozivă). A emigrat în Germania, s-a întors, a lucrat în învăţământ, a fost scenograf şi a deschis zeci de expoziţii. Între toate acestea, iubirile, numeroase şi incandescente, pentru femeile frumoase pe care a avut prilejul să le cunoască.
Despre opera sa, Ionel Dumitrescu conchide: "Tematic, creaţia picturală e, aşadar, dominată de marine: Artistul nu concede niciun privilegiu unei anume ipostaze a mării: se distribuie egal între răsărituri somptuoase, amieze placide, furtuni înfricoşate sau asfinţituri romantice. (...) Florile îşi îmbină splendoarea cromatică cu alăturări experte de obiecte cu iradiaţie poetică proprie: cărţi vechi, ceainice sau ceşti patinate de vreme. (...) Căutarea artistică îl conduce pe pictor către seducţia impresionistă sau chiar către insolitul suprarealist, mai ales în perioada actuală. Rigoarea realistă îi nuanţează însă chemarea către exces, în aşa fel încât produsul artistic rămâne în interiorul unui univers liniştitor, cotidian."