CRONICA LITERARĂ/ Conflict deschis cu poezia

De peste patru decenii, Angela Marinescu a rămas una dintre cele mai excentrice figuri ale poeziei româneşti, de neîncadrat în nicio poetică generaţionistă.
În Sânge albastru, excelentul volum de debut din 1969 (care mă face să mă întreb unde sunt strălucitele debuturi de altădată), tânăra poetă răsturna abstractismul panteist şi livresc à la Nichita Stănescu sau Ana Blandiana într-un imaginar dens şi grav, încărcat de fantasme sexuale şi funerare. Simbolurile ascensiunii, ale tinereţii şi ale purităţii, tipic şaizeciste, făceau loc unui conţinut poetic ponderabil şi impudic. Ce împărtăşea poezia Angelei Marinescu cu versurile colegilor de generaţie era, poate, doar o anumită calofilie barbiană a formei, la care va renunţa pe parcurs. Departe de a crea însă un efect de armonie eliberatoare, rima clasică, frecventă în primele volume, nu făcea decât să contribuie în plus la aspectul tensionat al poemelor.
Cu optzeciştii are autoarea Blindajului final şi mai puţine lucruri în comun, căci formula ei poetică e tot ce poate fi mai străin înscenărilor textuale. E explicabil, aşadar, faptul că tocmai postura de outsider o recomandă pe Angela Marinescu drept mamă absolută a autenticismului românesc. Atât latura întunecat expresionistă, cât şi poza teribilistă, sunt luate drept modele de poeţii tineri din ultimii ani, mai ales că autoarea Limbajului dispariţiei dă ea însăşi semne că şi-ar fi descoperit în ei contemporanii.
Fără a reprezenta o ruptură radicală faţă de celelalte volume, Probleme personale (Cartea românească, 2009) marchează, măcar din punct de vedere tematic, o etapă nouă în evoluţia poetei. Căci nicicând n-a vorbit mai mult Angela Marinescu în versurile sale despre (propria) poezie. În cel mai rău caz, a făcut-o în eseurile - literaturizate, ce-i drept - din Satul prin care mă plimbam rasă în cap. Dacă până la cel mai recent volum poezia nu părea să reprezinte o problemă în sine, ci doar mediul transparent de transmitere a unor drame abisale (de aceea, artele poetice sunt extrem de rare la Angela Marinescu), acum, ea acaparează prim-planul discursului. Cartea cu titlul cel mai tranzitiv, de o banalitate programatică, ascunde, dintre toate cărţile poetei, conţinutul cel mai livresc. Însă paradoxul se dovedeşte a fi doar aparent: căci dacă autoarea scrie despre poezie, nu e pentru că i-ar fi descoperit, în spirit postmodern, cine ştie ce potenţialităţi ludice, ci pentru că ea a devenit, într-adevăr, "o problemă personală": poezia i-a ajuns Angelei Marinescu la os.
Neputinţa de a (mai) scrie devine, aşadar, tema centrală a volumului. Nu atât bâtrâneţea o doare pe poetă, cât, după, cum ea însăşi se exprimă, "frica de poezia bătrâneţii". Forma cea mai tragică de îmbătrânire e alexandrinismul, ridurile de la suprafaţa poeziei nu sunt decât reflecţiile despre ea. Dacă până mai ieri, actul de a scrie era un mod spontan de a fi, o practică aproape inconştientă ("şi nu ştiu cum naiba dar fiecare cuvânt ce m-a trăsnit/ în faţă/ s-a convertit, din toate punctele de vedere, într-o/ întâmplare/ semnificativă/ nici să fi vrut în ruptul capului şi nu s-ar fi petrecut/ atât de rapid, de constant şi de mortal"), îmbâtrănirea pare să echivaleze cu căderea în poezie. Departe de a produce calmarea spiritului, fiecare întâlnire cu ea e o des-figurare, o descentrare absolută: "Sunt/ oligofrenă/ pentru că nu mai cred/ decât în/ poezie" e, probabil, cea mai acută mărturisire a cărţii. Departe de a-şi celebra, la vremea bilanţului, comuniunea fericită cu propriul scris, poeta descoperă abia acum farsa imensă pe care el o pune scenă. De aceea, în maniera crudă şi neconcesivă cu care ne-a obişnuit, nu se retrage din calea pericolului literaturizant, ci îl atacă direct, într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte. Dându-şi arama pe faţă ("o alcoolică postmodernă", "o hoaţă bătrână", "unsă cu toate unsorile"), poeta se dedă, cu patos şi încrâncenare masochistă, frivolităţilor poeziei, respinse asiduu până acum: "pentru că am îmbătrânit din greu/ până şi-n scris, cu ochii/ adânciţi în orbite/ şi am devenit o profesionistă/ agresivă/ nu ca U. V. Z. X./ îmi pot permite să mă joc".
Şi dacă bătrâneţea reprezintă "o explozie a sensului", cum mărturiseşte în alt loc, autoarea se lasă pradă dadaismului cu o voluptate pe care n-a încercat-o niciodată. Construcţia milimetrică din volumele anterioare lasă loc unei poetici dispersive. Multe poeme par, de aceea, fragmente improvizate, gesturi bruscate, alunecări stilistice, sau pur şi simplu pastişe ale propriului discurs. Dacă poezia a devenit "cea mai mare obscenitate", temele cunoscute ale Angelei Marinescu (sexualitatea deviantă, ecorşeul expresionist sau aluzia politică), sunt amalgamate într-un ghem discursiv imposibil de deşirat: "întinde-ţi mâinile în aer ca nişte păsări de laborator/ şi apoi dă-le drumul,/ urmăreşte cu ochii îngustaţi/ cum se prăbuşesc ca plumbul/ pe mesele lungi şi tehnice/ şi se unesc între ele, în cădere,/ ca un frate şi o soră,/ incestuoşi,/ şi cu sexul întors pe dos,/ ca o mănuşă soft,/ scoasă de pe mâna stângă,/ a lui Putin" (Joc de laborator).
Angela Marinescu nu poate închipui jocul de-a literatura decât tot ca pe un proces spasmodic, în care efectele scriiturii anterioare sunt augmentate grotesc. Rezultate ale conflictului deschis cu poezia în general şi cu formula proprie în particular, multe fragmente din Probleme personale par confesiuni exasperate, în care urgenţa mărturisirii spulberă scheletul construcţiei: "politic vorbind/ sunt obsedată/ sexual/ îmi dă mâna/ sunt bătrână şi asimetria,/ ce ţine de cântecul meu,/ e adâncă şi uşoară şi roşie/ şi pot tăia cu limba/ ţipătul unui copil schizofrenic/ ce nu se mai/ aude/ decât/ în întunericul/ zilei/ de mâine" (Din punct de vedere politic). Dacă hotărârea, chiar încrâncenată, de a lua poezia à la légère, nu duce în toate cazurile la poezie (expresii pleonastice alternează uneori cu formulări aiuristice: "marea plictiseală efemeră", "ordinea ei logică", "te loveşti/ de ura marginală/ a unei priviri/ ratate", "ştreangul/ ce se balansează ca o monedă/ cognitivistă şi psihanalizabilă a banilor"), covârşitoare sunt totuşi pasajele care demonstrează că Angela Marinescu e departe de a-şi fi epuizat posibilităţile creatoare şi că oboseala tematizată în volum nu constituie decât premisa unei îmbătrâniri despletite şi nărăvaşe: "mamă, simt respiraţia ta, în ceafă/ (...) pe nimeni nu am iubit aşa cum te-am iubit pe tine,/ pentru că nimeni nu mi-a dat posibilitatea/ să sug lapte hrănitor,/ aşa cum am supt de la tine,/ până la epuizare./ pe nimeni nu am înjurat aşa cum te-am înjurat pe/ tine,/ ca la uşa cortului. m-am certat numai cu tine, mamă./ cât de vulgară am putut fi cu tine şi numai cu tine,/ mamă./ acum, că nu mai eşti, sentimentul inutilităţii îmi dă/ târcoale,/ ca un câine stau pe/ mormântul tău/ şi urlu la lună din ce în ce mai stins" (Poemul cel mai de jos).
Stăruitoare rămâne impresia că Problemele personale dezvăluie o poetă îndeajuns de puternică încât să valorifice superior chiar şi propriile neputinţe.

Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.