Explicarea glumelor
Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează
pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul
al cărui prim episod apare în numărul de faţă.
Serialul este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje
angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare.
Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice"
(replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr
generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul
binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul
îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de
mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a
înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de
literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi
opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte
de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul
oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet,
mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia
estetică.
*
- Am fost aseară într-o vizită şi l-am cunoscut pe A. Toată
lumea îmi vorbise despre el ca despre un om cu umor. Ei bine, m-a
dezamăgit. N-are umor. De câte ori spune o anecdotă, simte nevoia
s-o explice.
- Şi ce vezi rău în asta?
- Chiar nu-ţi dai seama? Explicând o glumă, o stricăm. Îi distrugem
farmecul.
- Sau i-l accentuăm...
- În nici un caz. Poţi verifica şi singur: fă o ironie într-un grup
de prieteni, explic-o şi observă dacă se găseşte cineva care să te
aprobe.
- Ştiu că reacţia curentă este una de dezaprobare. Dar aceasta
numai din cauză că oamenii, aproape toţi, suferă de vanitate. Dacă
n-ar fi vanitoşi, n-ar reacţiona aşa.
- Nu văd legătura.
- Ar trebui să nu-ţi explic, ca să nu distrug farmecul a ceea ce
ţi-am spus... Dar nu e în stilul meu... De fapt, ce anume ne place
când cineva ne vorbeşte cu subînţelesuri? Ne flatează, fără
îndoială, încrederea pe care ne-o arată vorbitorul. Faptul că se
rezumă să schiţeze o idee, să o sugereze constituie cea mai bună
dovadă că ne consideră destul de inteligenţi ca să completăm
singuri mesajul. Ne simţim astfel admişi - ca parteneri cu drepturi
egale - într-o complicitate electivă, într-un fel de confrerie a
înţelegătorilor (eterna nostalgie a elitei). Dacă, dimpotrivă, se
grăbeşte să explice sensul ascuns, avem sentimentul unei frustrări
sau chiar ne simţim ofensaţi: de ce ni s-a retras încrederea?
- Nu ţi se pare că ai mers prea departe cu demonstraţia (din
politeţe nu spun "cu sofismele")? Dacă ar fi aşa cum spui, ar
însemna că o mare parte din literatură - literatura aluzivă - îşi
datorează succesul doar dorinţei noastre secrete de a fi
consideraţi inteligenţi.
- Aşa şi este. Iar sensibilitatea publicului faţă de acest gen de
literatură creşte în momentul în care scriitorul se mai şi referă
la teme de mare interes: sexualitatea şi puterea. În secolul
nouăsprezece obsesiile principale erau dragostea şi averea. Ele
s-au metamorfozat între timp, s-au radicalizat, dar în esenţa lor
au rămas aceleaşi. Le regăsim în operele scriitorilor de pe
întreaga planetă.
- Iată o dovadă că sunt viabile. De ce le-am desconsidera? De ce am
crede că forţa lor de a capta atenţia a milioane de oameni trebuie
privită cu suspiciune?
- Fără îndoială că sunt teme de maximă importanţă, atâta timp cât
rezumă existenţa însăşi şi găsesc rezonanţă în atâtea conştiinţe.
Dar aceasta nu justifică exploatarea lor cu mijloace ieftine,
neliterare. Un şahist are dreptul să recurgă la orice metodă pentru
a câştiga o partidă, însă numai în limitele regulilor jocului. El
nu are, de exemplu, dreptul să-i distragă adversarului atenţia cu
petarde şi artificii. În mod similar, scriitorul poate recurge la
procedee oricât de inventive în scopul de-a obţine succes de
public, dar aceasta numai cu condiţia ca procedeele acelea să
rămână literare. El încalcă, de pildă, convenţia dacă pune bancnote
între paginile cărţilor sale pentru a le face mai atractive.
ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg,
publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947.
Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria
literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au
scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu
Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un
metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul
APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria
literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" -
Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea
electronică este alex2108145@yahoo.com