De ce impozitul minim nu şi-a atins ţinta

România se numără printre puţinele ţări care, în perioada de criză economică, "au reuşit" să ia tot felul de măsuri prociclice ale căror efecte negative au apărut sau vor apărea în timp.
Una dintre primele aşa-zise "măsuri anticriză" instituite a fost introducerea impozitului minim, principalul argument care a stat la baza acestei decizii fiind reducerea evaziunii fiscale. Trecând peste faptul că fundamentarea acestei decizii trebuia făcută pe baza unei analize cost-beneficiu astfel încât să se poată identifica impactul asupra principalilor indicatori macroeconomici, de asemenea, era necesar ca impozitul minim să fie în concordanţă cu principiile de echitate fiscală, de politică economică şi socială. Acestea sunt ţintele principale ale unui impozit.
Deşi principiul echităţii fiscale este consfinţit prin Constituţie, în practică fiscală acesta a fost încălcat de nenumărate ori. Într-un sistem fiscal modern, echitatea fiscală trebuie să fie respectată atât pe orizontală, respectiv la venituri aproximativ egale sarcina fiscală să fie aproximativ egală, cât şi pe verticală, respectiv sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a suportatorului.
Impozitul minim nu respectă nici echitatea pe orizontală deoarece, în cazul veniturilor aproximativ egale situate în tranşe diferite, dar în vecinătatea marginii intervalului, se plătesc impozite chiar de două ori mai mari, dar nici echitatea pe verticală, întrucât lungimile intervalelor sunt foarte mari în unele cazuri, ceea ce permite plata aceluiaşi impozit pentru venituri ce diferă semnificativ.
Principiile de politică economică reclamă obţinerea de venituri suplimentare la bugetul de stat, dar şi utilizarea impozitului ca o pârghie de intervenţie în activitatea economică în scopul impulsionării sau restricţionării acesteia, creşterii sau scăderii consumului sau a producţiei, în funcţie de interesele statului la un moment dat. Deşi până acum s-au încasat în jur de 260 de milioane de euro, asta nu înseamnă că impozitul minim a generat resurse suplimentare pentru bugetul de stat, ci, din contră, se pare că statul a pierdut câteva sute de milioane de euro datorită efectelor în lanţ pe care le-a produs. Reprezentanţii Consiliului Naţional al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii din România (CNIPMMR) au declarat că bugetul statului a pierdut aproape 280 de milioane de euro prin instituirea impozitului minim care a dus la ieşirea de pe piaţă a peste 300.000 de societăţi comerciale. Dincolo de aceste cifre, cert este că din cauza impozitului minim
s-au închis sau şi-au suspendat activitatea sute de mii de firme, ceea ce a condus la scăderea încasărilor din TVA, a încasărilor la bugetul asigurărilor sociale de stat, a încasărilor din impozitul pe profit sau pe venit. De asemenea, s-au mai înregistrat scăderi greu de cuantificat ale consumului, ale producţiei, ale lichidităţii pe piaţă, ale fluxurilor financiare pe care activitatea firmelor dispărute le-ar fi generat şi de care economia ar fi avut nevoie într-o perioadă de criză.
Conform declaraţiilor oficiale, ţinta impozitului minim a fost combaterea evaziunii fiscale. Premisa care a stat la baza introducerii acestui impozit a constat în faptul că agenţii economici care înregistrează pierderi realizează şi evaziune fiscală prin nedeclararea unor venituri. Este o premisă greşită deoarece nu în cazul tuturor firmelor şi nu în toate domeniile pierderea este efectul evaziunii fiscale, iar în condiţiile actuale, în cele mai multe situaţii, este determinată de motive pur economice ce ţin de criza economică. De asemenea, nu are niciun fel de bază economică, deoarece nu poţi să utilizezi o asemenea măsură care să-i afecteze pe cei mulţi ce au o activitate sănătoasă, pentru a-i elimina sau descuraja pe cei puţini care realizează evaziune fiscală.
Prin măsurile "anticriză" luate, guvernanţii nu au făcut altceva decât să sporească povara fiscală. Astfel, în cazul întreprinderilor care au obţinut profit, iar impozitul calculat cu o cotă de 16% este mai mic decât impozitul minim, acestea vor suporta impozitul minim şi, prin urmare, sarcina fiscală este mai mare. Anul acesta, statul, în căutarea disperată de resurse pentru atingerea ţintei de deficit bugetar, "a reuşit" să mai introducă o măsură prociclică şi, practic, să elimine din punct de vedere fiscal microîntreprinderile, odată cu trecerea de la aplicarea unei cote de 3% asupra veniturilor la utilizarea cotei de 16% asupra profitului. Şi în acest caz, sarcina fiscală a crescut considerabil, iar efectele negative se vor vedea în timp, unul dintre acestea fiind creşterea evaziunii fiscale. Mai mult, anul trecut, întreprinderile cele mai afectate de impozitul minim nu au fost cele care au înregistrat pierderi perpetue, ci acelea care au reuşit să treacă de la pierdere la profit. Astfel, impozitul minim a determinat un efect de selecţie adversă (deoarece a descurajat un comportament raţional), a eliminat sau îngreunat activitatea tocmai a agenţilor economici care au putut să se menţină pe piaţă în condiţiile recesiunii economice şi a încurajat comportamentele anormale ale celor predispuşi la evaziune. Potrivit teoriei şi practicii fiscale, introducerea unui impozit şi mărirea poverii fiscale nu conduc în niciun caz la combaterea evaziunii fiscale, ci, dimpotrivă, la creşterea fenomenului evazionist.
De curând guvernul a anunţat că din octombrie va renunţa la impozitul minim, aceasta putând fi cea mai bună măsură luată până acum. Să-şi fi dat oare seama că nu şi-a atins nicio ţintă? Care a fost, de fapt, ţinta acestui impozit? De ce a mai fost introdus dacă după un an şi jumătate se renunţă la el?

Dan Armeanu este profesor universitar la Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori, ASE, Bucureşti