Opiniile unui bancher care a calculat transparent dobânzile

ZF din 3 septem-­­­brie a solicitat public "opi­niile bancherilor care au calculat trans­parent dobânzile".Subsemna­tul Dan Pascariu, reprezint o bancă ce poate fi calificată în acea categorie şi vă rog să publicaţi opinia solicitată, pe care o redau mai jos.
În primul rând, sunt de acord în totalitate cu punctul de vedere al domnului M. Negriţoiu, care a explicat foarte bine mecanismul de formare a dobânzilor pe piaţa bancară.
În al doilea rând, toate băncile din România au practicat, într-un moment sau altul, o dobândă de referinţă internă. Precizez că această dobândă de referinţă internă nu este o "invenţie" românească, ci îşi are corespondentul în dobânzile "prime rate" sau "base rate" (la fel de transparente/netransparente ca acelea ale băncilor din România) practicate de zeci de ani în sistemele bancare occidentale, chiar în economii stabile, şi publicate periodic de către fiecare bancă în parte. Financial Times publică în mod regulat în secţiunea "Market Data" "base lending rate" pentru băncile care doresc acest lucru. La fel face şi Wall Street Journal pentru băncile din SUA.
Faptul că unele bănci au adoptat mai repede decât altele formula de dobândă "EURIBOR Ă marjă" faţă de "dobânda de referinţă internă Ă marjă" este irelevant pentru concurenţa de pe piaţa bancară. În primul caz, costul de lichiditate suplimentar derivat din prima de risc de ţară este inclus în marjă, în timp ce în al doilea caz este inclus în dobânda de referinţă internă, rezultatul total fiind, cu mici variaţii, acelaşi. Afirm că este irelevant pentru competiţia de pe piaţa bancară întrucât, după cum probabil cunoaşteţi, de circa 7 ani, potrivit reglementărilor, indiferent de modul de calcul al dobânzilor şi comisioanelor, implicit diferite de la o bancă la alta, acestea trebuie să afişeze un cost total, DAE (dobânda anuală efectivă), care să permită consumatorilor să compare ofertele şi să ia deciziile în cunoştinţă de cauză. Iar consumatorul face exact acest lucru, nelăsându-se influenţat de nivelul marjelor.
În concluzie, diferenţele dintre cele două moduri de cotare sunt doar de for­mă, nu şi de fond. În cazul "pedepsirii" retroactive (?!) a băncilor care au folosit "dobânda de referinţă" şi aplică­rii printr-o decizie administrativă, rigidă, a EURIBOR plus marja veche, ar apărea pe piaţă o diferenţă nejustificată (nici pentru bănci şi nici pentru clienţi) de 3-4 procente pentru produse similare, la costuri comparabile. De-abia într-o asemenea situaţie s-ar crea o distorsiune ma­joră în competiţia de pe piaţa bancară."
În al treilea rând, problema contractelor ban­care. Contractele bancare de retail sunt ceea ce doctrina denumeşte "contracte de adeziune". Respectiv, debitorul aderă şi îşi însu­şeş­te prin semnătură un contract prestabilit (şi publicat) de către creditor. Creditul de retail este "achiziţionat" de către consumator pe principiul "văzut, plă­cut", inclusiv în partea contractu­ală. La fel ca la orice alt produs, creditul nu se vinde cu sila consumatorului şi se presupune că atunci când a semnat creditul ştie ce a achiziţionat.
Deşi n-am înţeles aserţiunea că "juriş­tii băncilor ştiu foarte bine, dar nu spun...", precizez că juriştii ştiu şi spun/scriu foarte bine două lucruri: 1. să aibă grijă să respecte legis­laţia în litera şi spiritul ei, inclusiv cea referitoare la protecţia consumatorului şi 2. să formuleze acele clauze care să protejeze interesele băncii, inclusiv în modificarea dobânzii, dar nu discreţionar/arbitrar, ci în funcţie de condiţiile pieţei.
În al patrulea rând, dacă unele bănci se simt lezate de comportamentul altora, acest lucru se discută şi se tranşează în interiorul Asociaţiei Române a Băncilor şi nu prin intermediul presei. Precizez că în această materie nu au fost discuţii în cadrul ARB.
În ultimul rând, problema abor­dării subiectelor bancare în presa românească. Aproape în totalitate, subiectele bancare sunt abordate din perspectiva "săracului debitor" care este "jefuit" de băncile "lacome". Din păcate, marea majoritate a comentatorilor ignoră faptul că actul de intermediere financiară pe care îl practică băncile nu porneşte de la interesele debitorilor, ci de la cele ale creditorilor băncii (deponenţi individuali, firme, bănci şi alte instituţii financiare). Prima obligaţie fiduciară a unei bănci este faţă de această categorie care reprezintă circa 90% din totalul fondurilor pe care le are la dispoziţie. Faţă de această categorie, banca este obligată să evalueze riscurile corect (mai ales într-o economie instabilă), să îşi creeze rezerve pentru eventuale credite neperformante şi în general să facă tot ceea ce trebuie pentru a proteja fondurile în­cre­dinţate. Din păcate însă, creditorii sunt numeric mai puţini decât debitorii, nu fac scandal şi nu aduc nici voturi, nici abonamente.
De aceea, sunt întru totul de acord cu aprecierile domnului Negriţoiu privind populismul în abordarea acestui subiect, precum şi eventualele poticneli în a asimila regulile economiei de piaţă.
Într-adevăr, după cum afirmaţi, "capitalismul are nevoie de democraţie, de libertatea cuvântului, de curaj, de implicare şi dezbatere liberă pentru a aduce bunăstare". Dar mai are nevoie de ceva. Are nevoie ca aceia implicaţi în dezbatere şi îndeosebi formatorii de opinie să aibă proprietatea cuvintelor, să stăpânească limbajul conceptual şi, mai ales, să fie competenţi şi echilibraţi în abordarea subiectelor dezbătute.

Dan Pascariu, preşedinte al Consiliului de Supraveghere al UniCredit Ţiriac Bank