Opinie Cristian Hostiuc: Cum plăteşte „dl. Ionescu“ preţul economiei de piaţă a bancherilor
Dacă am sta să judecăm la rece şi din cărţi, creditul, adică
preţul pe care îl plăteşte cineva pentru a lua bani cu împrumut,
este ca oricare alt produs - haine, mâncare, utilităţi, maşină
etc.
Dacă preţul la motorină a crescut într-un an cu 17%, iar banca ţi-a
majorat dobânda sau a introdus un nou comision şi plăteşti cu 17%
mai mult, este în esenţă acelaşi lucru. Dacă te duci la mall şi
preţul la o pereche de pantofi e azi 150 de lei la ofertă şi peste
două săptămâni aceeaşi pereche costă 250 de lei şi accepţi să
plăteşti noul preţ, ar trebui să fim de acord că azi un credit
costă 8% DAE (dobândă anuală efectivă) la euro, la ofertă, şi peste
un an e 12% DAE, nu? La supermarket, sâmbătă roşiile erau 6-6,4 lei
după ce în vară erau între 4 şi 5 lei, adică 20% în plus. Dacă
trecem acum prin magazine, vom vedea că preţurile la hainele de
toamnă nu numai că nu au scăzut, dar par chiar mai mari faţă de cum
erau înainte de criză, în toamna lui 2008, chiar dacă numărul
clienţilor care le trec pragul comercianţilor este la jumătate, iar
vânzările sunt în cădere liberă. Şi la bănci acum bate vântul prin
sucursale, dar preţul creditului nu numai că nu a scăzut, ba chiar
a crescut. Dacă îţi place acel produs şi ai bani, îl cumperi.
Acelaşi principiu este şi la bănci, la un credit. Plăteşti preţul
lui, atât cât este el.
Săptămâna trecută în paginile ZF dl. Mişu Negriţoiu, directorul
general al ING Bank România, iar astăzi dl. Dan Pascariu,
preşedintele Consiliului de Supraveghere ale UniCredit Ţiriac Bank,
vorbesc despre mecanismul de formare a dobânzilor pe piaţă sau
despre faptul că nicio bancă nu obligă pe cineva să ia un credit,
iar în cazul populaţiei, la creditul de retail, principiul este
"văzut, plăcut", fără ca acela care îl ia să poată schimba ceva
atât din punct de vedere al formei, cât şi al condiţiilor. Dacă
banca şi-a rezervat dreptul de a modifica dobânda prin contract, ai
semnat contractul, ai luat banii, iar după aceea plăteşti în plus
la dobândă, ghinionul tău. Nu ar trebui să arunci cu piatra şi nici
să înjuri. Aşa sunt principiile economiei de piaţă atât din punct
de vedere al cererii şi ofertei, cât şi din punct de vedere al
acceptării unui serviciu, produs etc. Nimeni nu ar trebui să fie
constrâns dacă este o piaţă liberă. Iar statul nu ar trebui să
intervină în acest proces prin distorsionarea preţului, al cererii
şi al ofertei, al concurenţei, aşa cum era în perioada socialistă.
Aşa susţin cei doi bancheri. În principiu.
Dar...
Băncile primesc prin legislaţie un
statul special. Nu oricine îşi poate face o bancă. Nu oricine poate
lua bani de la populaţie, firme, instituţii financiare. Nu oricine
are acest drept legal, ci numai acela care are autorizarea BNR. Dar
oricine poate produce şi vinde roşii sau pantofi sau haine.
Chinezii pot face produse ieftine şi să le vândă aici fără
probleme, dar nu pot aduce bani de la ei pe care să-i vândă aici
legal. Din acest moment intervine prima distorsiune şi prima lipsă
de concurenţă, ca principiu al economiei de piaţă. Nu oricine poate
lua şi da bani, produsul care de acum câteva secole a înlocuit
barterul şi a uşurat schimburile de produse şi servicii necesare
vieţii de zi cu zi a oamenilor. Pentru că nu toată lumea poate fi
bancher, concurenţa pentru bani este limitată doar la cei care sunt
autorizaţi. Nu este extinsă pe toată piaţa. Sunt 40 de bănci în
România, deci alternativele de a lua un împrumut legal nu sunt prea
multe, iar bancherii sunt conştienţi de acest lucru. Li se dă o
putere discreţionară prin lege pe care ulterior şi-o folosesc ca şi
cum ar fi economie de piaţă.
Dl. Pascariu aduce în discuţie faptul că principala obligaţie
fiduciară a unei bănci este faţă de creditorii ei - deponenţi
individuali, firme, bănci etc., adică faţă de cei care i-au dat
banii în administrare. Corect. Atunci conform cărui principiu al
economiei de piaţă bancherii (aici nu este vorba despre domnii
Pascariu sau Negriţoiu personal) au riscat banii clienţilor în
produse derivate, în "hârtii" şi instrumente exotice de a fost
nevoie ca statele să intervină să-i salveze. Statul american,
francez, olandez, german, belgian sau spaniol a băgat mâna în
buzunarul poporului (aici populismul nu mai este valabil, nu?)
pentru a salva sistemele financiare şi banii deponenţilor de
abuzurile şi puterea discreţionare ale bancherilor. Pentru că ING
Olanda a fost salvată de stat, economia de piaţă a fost
distorsionată. Nu ştiu dacă ziariştii au înţeles conceptele şi au
stăpânit bine lecţiile economiei pe baza cărora bancherii au
investit banii clienţilor în active toxice, dar sigur nu au dat ei
creditele.
Dacă statul e aşa o noţiune abstractă, dar care scoate şi dă banul
când e nevoie, clienţii celorlalte bănci care nu au luat bani ca să
fie salvate plătesc acest preţ printr-o primă de risc mai mare. A
crescut costul creditului (Euribor) pe pieţele externe, deci şi
pentru Şucu, Timiş, Nicolae sau Popescu, Ionescu, Georgescu care nu
aveau nicio treabă cu ING, Citi, SocGen sau Fortis, dar trebuie să
plătească pentru că executivii din afară ai acestor banci au riscat
şi jucat banii deponenţilor şi ai acţionarilor. Dacă Euribor creşte
în afară, nu pentru că a crescut inflaţia, ci pentru că bancherii
au uitat de responsabilităţile lor fiduciare, de ce dobânda
rezultată pe pieţe ar fi cea corectă? Nu este o distorsiune produsă
chiar de bancheri? Dar Popescu plăteşte preţul acestei
distorsiuni.
Acum în România, Banca Naţională mai întoarce o filă când e vorba
de provizioane şi nu obligă băncile, pe toate, să-şi actualizeze
valoarea portofoliilor de credite la preţul economiei de piaţă şi
să vină cu bani de acasă ca să acopere diferenţa. Este criză şi
trebuie înţeleasă situaţia. Dar în acelaşi timp bancherii îşi scot
pârleala majorând dobânzile la împrumuturi acoperindu-şi astfel
pierderile din credite. Nu este o distorsiune faptul că anonimul
Ionescu plăteşte 10 sau 20 sau 50 de euro în plus pentru că
UniCredit a dat bani la Flanco, iar acum trebuie să-i şteargă din
datorii? Dar pierderea de la Flanco trebuie plătită de Ionescu. Nu
de acţionarii UniCredit care ar trebui să vină cu bani noi la
capital.
De ce dl. Ionescu, care înseamnă 4 milioane de oameni, trebuie să
plătească preţul rezultat din faptul că băncile elene plătesc mai
mult la depozite pentru că nu mai au bani de la mamele lor de la
Atena, care au propriile probleme, şi atunci sunt nevoite să atragă
bani de pe piaţa locală? Dacă grecii sau alţii plătesc mai mult la
depozite pentru că duc în spate şi un risc din afară, este preţul
rezultat un preţ corect, pe care să-l plătească şi cei care au luat
împrumuturi de la alte bănci?
În 1999-2000 Bancorex rupea piaţa cu preţul plătit la depozite
pentru că avea nevoie disperată de bani. Şi ca rezultat toată lumea
trebuia să plătească peste 70-100% la credite. Iar economia sărea
în aer. Din cauza unei singure bănci. Pentru că acela era preţul
pieţei. Şi a fost nevoie de intervenţia statului care a preluat
banca pentru ca piaţa să coboare la preţuri mai umane. Şi tot dl.
Ionescu a plătit preţul.
Şi sunt multe exemple în care distorsiunea pieţelor banilor, a
economiei de piaţă mult invocată, este adusă chiar de bancheri,
care uită pentru ce sunt autorizaţi atât în litera, cât şi în
spiritul legii. Nu să obţină cel mai mare câştig de la clienţii
care plătesc preţul unor acţiuni la care nu au participat şi nici
nu le-au influenţat.
În mai toate reclamele, băncile se mândresc cu numărul mare de
clienţi pe care îi au. Şi de ce articolele ZF nu ar fi bune şi
pentru clienţii lor, dacă tot suntem acuzaţi de populism?
Cristian Hostiuc este directorul editorial al ZF