Opinie Lucian Croitoru: Atenţie la rata şomajului

În România, rata şomajului este aproape dublă faţă de nivelul existent înainte de criză. Aceasta înseamnă că rata şomajului a crescut repede când cererea agregată a scăzut. Dar nu înseamnă că va scădea la fel de repede, cum spun unii politicieni, odată cu reluarea fermă a creşterii economice. Pe termen scurt, economia ar putea chiar să crească fără ca rata şomajului să scadă, aşa cum se întâmplă în SUA de 12 luni. Iar ocuparea sau rata şomajului ar putea să nu mai atin­gă nivelurile pre-criză pentru o lungă perioadă.
Trei cauze ar putea determina această evo­luţie în România. Prima cauză o reprezintă co­rec­ţiile necesare pentru reducerea deficitului bugetar la niveluri care să nu degenereze într-o problemă a datoriei publice. Corecţiile sunt inevitabile şi se vor derula pe mai mulţi ani, influen­ţând negativ creşterea economică şi rata şomajului. În sectorul public, eventuale creşteri de salarii în 2011 şi 2012 va trebui să fie compensate de reducerea supraocupării.
A doua cauză este amplificarea problemelor structurale ale pieţei muncii de către boom-ul economic şi de către politica socială. Eficienţa (şi aşa redusă ) cu care piaţa muncii potriveşte oferta celor care caută de lucru cu cererea de forţă de muncă a scăzut mai ales datorită boom-ului imo­biliar. Oferta de forţă de muncă vine în mare parte de la personele cu calificări joase sau medii, preponderent din construcţii, dar cererea de forţă de muncă este mai mare în aria calificărilor înalte din industriile exportatoare. Această nepotrivire nu va fi eliminată pe termen scurt. Paradoxal, în perioada boom-ului, numărul de ajutoare sociale şi a celor care le primesc a crescut, tot mai mulţi devenind dezinteresaţi de căutarea unui loc de muncă. Apoi, criza a făcut necesară extinderea perioadei de acordare a ajutorului de şomaj, slăbind stimulentul de a găsi mai repede un job. Iar perioadele lungi de neocupare reduc calitatea capitalului uman şi şansa de a mai fi ocupat.
A treia cauză pentru reducerea lentă a ratei şomajului în răspuns la reluarea creşterii economice o constituie normele1 (valori morale, preconcepţii) pe care firmele le au în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă. Datorită normelor, există persoane cu munci auxiliare angajate în exces faţă de numărul cerut de teh­no­logie. Acestea sunt rezerve de eficienţă ale firmelor.
Firmele au stabilit normele pe faza ascendentă a ciclului de afaceri, înainte de criză, când încrederea creştea şi cererea agregată era suficient de mare pentru ca rata şomajului să scadă sub un nivel relevant. Dată fiind producţia, în prezenţa normelor rata şomajului a fost relativ mică deoarece exista personal în exces. În lipsa normelor nu ar fi existat personal în exces şi rata şomajului ar fi fost mai mare. Normele au fost înlăturate în timpul crizei, când cererea agregată a scăzut suficient pentru ca rata şomajului să crească peste nivelul relevant.
Dată fiind productivitatea muncii, atât timp cât rata şomajului rămâne mai mare ca nivelul relevant, creşterea ce­rerii va produce scăderi relativ mici ale neocu­pă­rii şi ale ratei şo­ma­ju­lui. Scăderile mai mari vor apărea abia atunci când cererea va atinge din nou nivelul care va face ca rata şomajului să fie mai mică decât nivelul relevant. Nu avem încă date pentru România, dar ipoteza noastră privind normele şi rezervele de eficienţă pare să fie validată de economia SUA. Acolo, scăderea cererii agregate în 2008 a fost însoţită de o creştere relativ rapidă a ratei şo­majului, iar creşterea economică în ultimele patru trimestre nu a fost acompaniată de scăderea ratei şomajului.
Cum arată experi­en­ţa mondială privind ocuparea post-crize majore? În articolul lor din Financial Times din 31 august, Carmen şi Vincent Reinhart au arătat că neocuparea nu scade la nivelul de dinainte de criză pentru cel puţin un deceniu2. Ei au ajuns la această concluzie după ce au studiat criza din 1929-'33, alte 15 crize importante apărute după cel de-al Doilea Răz­boi Mondial şi şocul petrolului din anii 1973-'74.
Această evoluţie şi cauzele enumerate readuc în discuţie măsurile ce ar trebui luate pentru a reduce rata şomajului. Când economia fun­cţio­nează sub potenţial, stimularea cererii pare să fie o soluţie. Totuşi, în cazul României, din moment ce stimulii fiscali nu pot fi utilizaţi fără a genera problema datoriilor, pentru o bună perioadă guvernul nu va putea contribui la întărirea cererii agregate. Stimuli rămân în aria monetară, dar şi aici posibilităţile sunt limitate.
Dar chiar dacă stimulii ar fi disponibili şi ar putea fi folosiţi, contribuţia lor ar fi limitată comparativ cu perioada precriză. Atât apariţia unor noi probleme structurale ale pieţei muncii, cât şi eliminarea normelor de către firme au determinat creşterea ratei naturale a şomajului, astfel limitând spaţiul pentru stimularea neinflaţionistă a cererii agregate. Cu spaţiul restrâns, stimulii ar ajuta cererea agregată, dar ar rămâne insuficienţi în raport cu obiectivul readucerii ratei şomajului la nivelul pre-criză. De asemenea, dacă rata naturală a şomajului a crescut peste nivelul relevant pentru norme, firmele au nevoie de un nou nivel relevant înainte de a adopta norme şi a angaja personal în exces. Reluarea fazei ascendente a ciclului de afaceri va avea un efect scăzut asupra ocupării atât pe ruta stimulilor, cât şi pe cea a normelor.
Datorită nivelului mic al economisirii interne, creşterea economică rămâne dependentă de reluarea intrărilor de capitaluri, iar acestea din urmă depind de coerenţa politicilor. Dar cu o rată naturală a şomajului crescută, doar o cantitate relativ redusă de capitaluri poate fi absorbită fără a produce dezechilibre nesustenabile. Astfel, economia a devenit mai vulnerabilă în faţa intrărilor de capital. Aceasta pune într-o lumină specială importanţa măsurilor specifice de flexibilizare a pieţei muncii şi de creştere a ocupării.
Mai întâi trebuie creată o listă cu toate măsurile care ar putea rigidiza şi mai rău piaţa muncii şi care nu trebuie aplicate. Apoi trebuie eliminate reglementările care reduc eficienţa pieţei muncii, inclusiv cele care stimulează amânarea căutării de slujbe şi creşterea numărului de asistaţi social. Este important să se permită concedierea din motive de eficienţă. Astfel s-ar obţine simetrie în procesul de absorbţie şi cel de eliberare de forţă de muncă şi s-ar reduce reticenţa patronatului referitoare la noile angajări. Nu în ultimul rând, trebuie intensificate politicile de stimulare a recalificărilor.
Riscul ca aceste măsuri să nu fie adoptate la timp este mare. Deşi au efecte benefice pe termen mediu-lung, multe dintre măsuri ar putea scădea ocuparea pe termen scurt, putând duce la amânarea adoptării lor. Cu cât măsurile sunt amânate mai mult, cu atât scad şansele adoptării lor înainte de alegerile din 2012. În schimb, în anul alegerilor vor creşte cheltuielile publice în încercarea iluzorie de a reduce rata şomajului. Dacă riscul se materializează, atunci şi şomajul, şi datoria publică vor creşte.

Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului BNR
1 O prezentare in extenso a ipotezei şi a implicaţiilor ei sunt prezentate în Lucian Croitoru, "Trei rate ale şomajului relevante pentru politica monetară", în Caiete de Studii nr. 27, august 2010, www.bnr.ro/Caiete-de-studii-484.aspx.
2 Carmen Reinhart and Vincent Reinhart, "Beware those who think the worst is past", Financial Times, Tuesday, August 31 2010.