Opinie Dan Pascariu: Cum plăteşte „dl. Ionescu“ preţul economiei de piaţă insuficient de funcţională

În articolul de opinie "Cum plăteşte "dl. Ionescu" preţul economiei de piaţă a bancherilor", dl. Cristian Hostiuc, directorul editorial al Ziarului Financiar, făcând referire la un articol semnat de mine şi publicat de ZF în ziua de 6 septembrie a.c., face o serie de afirmaţii care acreditează ideea că bancherii primesc prin lege o putere "dis creţionară", "distorsionând" prin acţiu nile lor "abuzive" economia de piaţă şi determinând, în urma acestor practici, creşterea costului creditului. Să le luăm pe rând:

1. Sistemul bancar nu este singura industrie supusă reglementării şi autorizării. Se mai întâmplă şi în telecomunicaţii, energie, industria alimentară etc. Scopul îl reprezintă protejarea interesului public. Industria bancară este însă un caz aparte datorită riscului sistemic pe care îl poate declanşa, prin contaminare, falimentul unei bănci. Acesta este motivul pentru care condiţiile de autorizare sunt mult mai restrictive decât în cazul altor industrii, pornind de la capitalul minim (în cazul UE 10 mil. EUR) care trebuie subscris şi vărsat (în numerar) de către acţionari şi terminând cu condiţiile de competenţă şi experienţă ale personalului băncii. Mai mult, după autorizare, autoritatea de reglementare şi supraveghere a industriei bancare (în România este BNR) veghează ca reglementările prudenţiale pe care le-a emis să fie respectate întocmai de către bănci, în caz contrar sanc­ţionându-le până la retragerea licenţei.

Numărul de licenţe bancare nu este limitat ca în alte industrii (de exemplu, industria telecomunicaţiilor) şi nici industria însăşi nu este o castă închisă (precum cea a notarilor).
Oricine îndeplineşte regulile de autorizare ale BNR poate primi o licenţă bancară, inclusiv investitorii chinezi la care s-a referit dl. Hostiuc. De asemenea, oricine poate aduce bani (inclusiv investitori chinezi), îşi pot înregistra o instituţie financiară nebancară (IFN) prin intermediul căreia să acorde credite. Diferenţa între băncile comerciale şi IFN-uri este că doar primele sunt autorizate să accepte depozite şi, ca urmare, datorită riscului sistemic despre care vorbeam mai sus, procesul de autorizare este mai restrictiv.

Dl. Hostiuc deplânge în articolul domniei sale faptul că în România concurenţa bancară "nu este extinsă pe toată piaţa"(?!), funcţionând doar 40 de bănci şi, ca atare, bancherii ar abuza de "puterea discreţionară pe care le-o conferă legea". Domnia sa nu se întreabă de ce în ultimii 3 ani după intrarea în UE nicio bancă din ţările membre n-a venit în România, deşi procesul de autorizare este mult mai simplu şi că singura bancă nouă autorizată este una autohtonă (Banca Comercială Feroviară). De asemenea, dl. Hostiuc nu se întreabă cum de în Polonia, de exemplu, funcţionează 80 de bănci (la o populaţie dublă faţă de cea a României), iar în Franţa 50 de bănci la o populaţie triplă faţă de cea a României), fără a fi afectată competiţia de pe pieţele respective.

Dacă în România sunt prea puţine bănci şi, ca atare, competiţia este distorsionată, de ce nu se înghesuie să vină mai multe? Pentru că, în înfiinţarea unei bănci, procesul de autorizare este doar primul pas. Partea cea mai grea urmează de abia după obţinerea licenţei: angajarea şi formarea personalului, redactarea procedurilor şi manualelor care să respecte legislaţia locală, crearea sistemelor informatice şi, mai ales, obţinerea într-un timp rezonabil a unei cote de piaţă care să-i asigure o profitabilitate sustenabilă.

Deoarece costul de operare al unei bănci este foarte ridicat, nu oricine şi-l poate permite, astfel încât pe plan mondial asistăm mai degrabă la un proces de reducere a numărului de bănci decât de creştere a acestuia. Procesul de consolidare în industria bancară început cu câţiva ani în urmă va continua şi nu va putea ocoli nici România.

2. În ţările anglo-saxone, acolo unde datorită unor reglementări poate insuficiente şi, mai ales, a unei supravegheri laxe, au fost bănci care au investit în produse derivate şi instrumente exotice şi care au dus la acumularea de active toxice în bilanţurile lor.

Acelaşi lucru s-a întâmplat în anii '90 în România şi în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est (CEE) din exact aceleaşi motive, doar că produsele erau mai puţin exotice. Spre deosebire însă de România şi celelalte ţări din CEE, unde activele toxice au fost preluate la datoria publică (plătite deci din banul poporului), în ţările occidentale autorităţile au intervenit pentru salvarea băncilor pentru a evita un risc sistemic, prin acordarea de împrumuturi (în condiţii de piaţă) şi/sau prin capitalizare (naţionalizare). În ambele cazuri n-au avut de suferit nici creditorii şi nici debitorii băncilor, ci acţionarii acestora (statul în cazul băncilor din CEE), care n-au exercitat un control adecvat asupra managementului băncilor respective (şi desigur executivii băncilor în cauză care şi-au pierdut posturile, reputaţia şi, uneori, chiar libertatea). Astfel, acţionarii fie că au pierdut toţi banii, fie au asistat la o reducere drastică a preţului acţiunilor, fie că au fost diluaţi. În toate cazurile statul a fost obligat să intervină pentru că, fie în calitate de acţionar, fie în calitate de supraveghetor, nu şi-a în­deplinit rolurile în mod cores­punzător.

3. În urma crizei financiare nici clienţii băncilor care au fost salvate şi nici cei ale băncilor care nu au avut nevoie de bani de la stat pentru a fi salvate nu sunt obligate să plătească un cost mai mare. Nivelul EURIBOR NU a crescut în urma crizei financiare, ci dimpotrivă. Dacă la începutul lunii octombrie 2008, când a început criza, EURIBOR la 6 luni se situa la peste 5%, după mai puţin de un an el a scăzut la cca 1%, unde se află şi astăzi. Şi acest lucru s-a întâmplat datorită măsurilor anticiclice luate de Banca Centrală Europeană, printre altele prin reducerea dobânzii de politică monetară până la 1%. Ca atare, "dnii Şucu, Timiş, Nicolae sau Popescu, Ionescu, Georgescu" nu au fost obligaţi să plătească un EURIBOR mai mare, ci au beneficiat de unul mai mic. Pe de altă parte, domnii respectivi au fost obligaţi să plătească o primă de risc de ţară mai mare, inclusă în costul de lichiditate la care se împrumută băncile când atrag credite în EURO din străinătate. Creşterea primei de risc nu are legătură cu băncile din România, ci cu statul român, respectiv cu percepţia creditorilor României cu privire la capacitatea auto­ri­tă­ţilor de a scoate Ro­mânia din criză, dar şi cu capacitatea domnilor pe care i-aţi amintit de a face performanţă economică şi/sau de a-şi rambursa împrumuturile.

4. Preţul banilor, respectiv dobânda, este influenţată de doi factori: (a) statul, care prin autoritatea monetară dă tonul în stabilirea dobânzilor, crescând sau reducând dobânda de politică monetară şi/sau majorând sau reducând masa monetară, inclusiv prin rezervele minime obligatorii şi (b) piaţa, prin jocul cererii şi ofertei. Dacă la creditele în RON, statul român, prin BNR, are pârghii de control absolut asupra modului de formare a dobânzilor şi este responsabil pentru nivelul acestora, la cele în EURO dobânzile se formează în cea mai mare parte în afara graniţelor ţării, statul român, tot prin BNR, având o capacitate marginală de a influenţa nivelul, prin rezervele minime obligatorii.

5. În orice ţară, în mod normal, depozitele şi creditele ar trebui să fie în mod preponderent în moneda naţională şi numai marginal în valută. În România, cererea de credite în valută este determinată de doi factori, care nu au legătură cu băncile, ci tot cu statul şi cu stadiul de dezvoltare economică. În primul rând, datorită diferenţialului (cel puţin nominal) de dobândă între RON şi EURO din cauza incapacităţii statului român de a face reforma (spre deosebire de Polonia şi Cehia, de exemplu, unde datorită nivelelor de dobândă la zlot şi, respectiv, coroană, apropiate de EURO, creditele în valută nu sunt căutate). În al doilea rând, datorită nivelului de economisire redus din România, oferta de credite din resurse autohtone este şi ea redusă. În România, volumul depozitelor din sistemul bancar în procentaj din PIB reprezintă la sfârşitul anului 2009 37%, spre deosebire de Polonia 52%, Ungaria, 54%, Slovacia 59%, Bulgaria 62%, Cehia 74%, zona EURO 112% sau Elveţia 400%. Pentru a răspunde nevoilor de finanţare ale economiei şi populaţiei din România, băncile au atras împrumuturi din afara graniţelor, astfel că astăzi circa o pătrime din creditele acordate provine de la bănci şi instituţii financiare străine.

6. Dacă aţi fi consultat diversele materiale publicate în ziarul pe care cu onoare îl conduceţi, aţi fi constatat că atât UniCredit, cât şi alte bănci din România şi-au majorat baza de capital în cursul anilor 2009-2010, unele chiar de mai multe ori, fie prin capitalizarea profiturilor, fie prin aport suplimentar de bani (în unele cazuri la cererea băncii centrale), "în scopul creşterii capacităţii băncilor de a acoperi pierderile contabile consemnate pe seama restrângerii activităţii, creşterii cheltuielilor cu provizioanele, precum şi a costului crescut al resurselor interne şi externe". Am citat din comunicatul BNR care mai precizează că în anul 2009 14 bănci au făcut majorări în valoare de 325 de milioane de EURO, iar în primul se­mestru al anului 2010, 12 bănci au făcut majorări de 450 de milioane de EURO. Trebuie subliniat însă că băncile nu au obligaţia de suplimentare a capitalurilor decât în limite statutare, respectiv pentru a respecta indicatorii de solvabilitate impuşi prin normele BNR.

Pe de altă parte, băncile dau credite în limita depozitelor şi finanţărilor pe care le atrag. Dacă vor să dea mai multe credite, vor încerca să se refinanţeze, fie pe piaţa externă, fie pe cea internă, în funcţie de disponibilitate şi de preţ. Iar dacă băncile elene sunt dispuse să plătească mai mult pentru atragerea de depozite, aşa cum se poate întâmpla cu oricare dintre băncile din sistem în funcţie de propria politică de creditare şi lichiditate, este posibil ca "dl. Ionescu" să plătească mai mult la credite, dar cu siguranţă că "dl. Popescu" va fi încântat că primeşte mai mult la depozite.

În concluzie, dacă "dl. Ionescu" doreşte să plătească preţul economiei de piaţă funcţională, ar trebui ca atât la nivel instituţional, cât şi personal, noi, românii, să fim mai responsabili, mai performanţi, mai competenţi, mai productivi, mai riguroşi, mai exigenţi, mai disciplinaţi, într-un cuvânt să dăm dovadă de mai mult leadership.

Dan Pascariu este preşedintele Consiliului de Administraţie al UniCredit Ţiriac Bank