Ar fi trebuit să sară statul american în ajutorul băncii Lehman Brothers?

Cum ar fi arătat lumea acum, la doi ani de la falimentul Lehman Brothers, dacă banca centrală americană (Fed) ar fi ales să pună la bătaie banii contribuabililor şi să salveze a patra mare bancă de investiţii de pe Wall Street? Ar fi putut fi mai rău pentru că o intervenţie ar fi amânat doar momentul în care una dintre marile instituţii de pe Wall Street s-ar fi prăbuşit din cauza vidului de încredere existent în industria financiară.

Ar fi fost mai bine, am putea spune uitându-ne la efectele celui mai mare faliment din istoria Statelor Unite: sute de miliarde de dolari cheltuite de guvernul de la Washington pentru susţinerea băncilor, recesiune şi şomaj ridicat. Şi toate acestea doar în SUA, pentru că prăbuşirea Lehman a aruncat întreaga lume în cea mai adâncă criză financiară de după anii '30 şi în cea mai gravă recesiune de după cel de-al Doilea Război Mondial.

"Statul ar fi trebuit să intervină şi să ajute Lehman", a spus în luna septembrie a acestui an Richard Fuld, omul care a condus banca atât în vremurile de "exuberanţă iraţională", cât şi în momentele în care instituţia cu o istorie de 160 de ani îşi dădea ultima suflare. "Legea nu ne permitea să intervenim", s-a apărat o zi mai târziu Ben Bernanke, şeful Fed, în faţa unei comisii a Congresului american.

"Banca a suferit doar de o criză de lichiditate pe termen scurt, nu de un deficit de capital", a explicat Fuld, care în ultimii şapte ani ca şef al băncii a câştigat 310 milioane de dolari. "Finanţele băncii erau mult prea şubrede pentru a justifica folosirea banilor contribuabililor în salvarea sa", a contraatacat Bernanke. El a spus că ştia cu câteva zile înainte ca Lehman să se prăbuşească că falimentul instituţiei ar fi fost "catastrofal", dar a insistat că legislaţia din acel moment nu îi permitea să pună la bătaie banii contribuabililor fără a fi sigur că îi va recupera.

Totuşi, a doua zi după falimentul Lehman, Fed juca rolul principal în naţionalizarea gigantului din asigurări AIG, acordându-i 85 mld. dolari pentru 80% din acţiuni. Nota de plată s-a ridicat într-un final la 180 de miliarde de dolari. Diferenţa între AIG şi Lehman a fost, conform declaraţiilor autorităţilor, că asigurătorul avea puterea de a returna banii primiţi de la stat. Abia acum AIG negociază ieşirea guvernului din acţionariatul său. Pentru a ilustra mai bine dramatismul acelor momente, trebuie amintit că Goldman Sachs şi Morgan Stanley, unele dintre cele mai titrate bănci de investiţii de pe Wall Street, au fost transformate în bănci comerciale pentru a putea avea acces la creditele de urgenţă puse la dispoziţie de banca centrală. Lehman nu a avut acelaşi noroc. "Când am cerut acelaşi lucru am fost refuzaţi", spun executivii fostei bănci de investiţii.

Falimentul Lehman a semănat o panică atât de puternică în industria bancară pentru că nimeni nu ştia exact expunerea celorlalte bănci faţă de instituţia americană.

Rezultatul a fost îngheţarea creditării interbancare în condiţiile în care nu numai bancherii, ci şi oamenii de rând se întrebau care va fi următoarea bancă ce se va prăbuşi. Rezultatul a fost ca statul să schimbe toate legile care au dus la falimentul Lehman şi să acorde bani prin intermediul fondului TARP marilor bănci de pe Wall Street. Fondul a avut la dispoziţie 700 de miliarde de dolari, iar unele bănci au fost nevoite să accepte banii de la stat chiar dacă nu şi-i doreau.

Maria Bartiromo, una dintre cele mai importante prezentatoare de ştiri de business din Statele Unite, s-a aflat pe Wall Street în momentele de tensiune maximă şi prezintă versiunea sa cu privire la acele clipe dramatice într-o carte intitulată "Week-end-ul care a schimbat Wall Street-ul".

"Când acopeream criza din toamna lui 2008 mă gândeam: este un moment unic în istorie. Intervievam oameni dimineaţa, la prânz şi seara", îşi aduce aminte Bartiromo. Părerea ei despre falimentul băncii? "Ar fi trebuit salvat Lehmnan? Nu ştiu, dar vorbind cu oameni din interiorul Trezoreriei am avut senzaţia că aveau nevoie de un exemplu pentru a demonstra Congresului că industria bancară se afla în colaps şi că este nevoie de banii statului pentru a interveni", a spus Bartiromo pentru o publicaţie americană. În cele din urmă Congresul a votat programul TARP prin care Wall Street-ul a fost stabilizat.

Întotdeauna va rămâne întrebarea: ar fi trebuit să intervină statul şi să salveze Lehman? Răspunsurile vor fi întotdeauna împărţite.

De ce a stat Washingtonul pe tuşă

1. Nu a existat niciun cumpărător interesat de instituţie
Bank of America a fost interesată de Lehman până în momentul în care şi-a dat seama că ar fi mai avantajos să cumpere Merrill Lynch, iar Barclays era interesată să cumpere banca, dar s-a răzgândit în momentul în care autorităţile britanice au început să strâmbe din nas, conform jurnalistului american David Indiviglio.
2. Registrele contabile erau un dezastru
Pentru că nu s-a găsit un cumpărător soarta băncii stătea în mâinile Fed, care ar fi putut veni cu un împrumut de urgenţă. A renunţat la idee pentru că nu a considerat că Lehman deţine garanţii care să îi permită să acceseze banii contribuabililor.
3. Nu exista voinţă politică pentru un împrumut
Folosirea banilor publici nu era atunci o opţiune dezirabilă, pentru că oamenii de rând îşi pierduseră deja răbdarea în ceea ce priveşte susţinerea sectorului bancar. În faţa politicienilor nu a stat în picioare ideea că Fed sau Trezoreria vor pierde miliarde de dolari ca să salveze Lehman.
4. Eşecul băncii nu îl afecta pe americanul de rând
Când a venit vorba de AIG, o companie cu legături puternice în întreaga economie, niciunul dintre motivele de mai sus nu a mai fost valabil, consideră jurnalistul american. La o zi de la falimentul Lehman, statul punea la bătaie 85 mld. dolari pentru a susţine AIG, nu exista niciun cumpărător pentru firmă, iar registrele contabile erau într-o stare deplorabilă. Care a fost diferenţa? Dacă în cazul Lehman, falimentul ar fi afectat indirect contribuabilii, nu acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre un faliment al AIG.