Oameni care ne traverseaza viaţa (II). Amici
![](http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/781/10667/7255554/1/04-reportaj.jpg?width=320)
Amiciţia pare forma cea mai perfidă a unor relaţii umane. Cu amicul bei o bere, spui bancuri, împărtăşeşti unele - nu multe - gusturi comune, împarţi chiar şi micile taine ale inimii, ale sufletului, ale vieţii. Poţi merge până la a schimba cărţi ori vizite de familie.
Aflată la mijloc de drum între cunoştinţă şi prietenie, amiciţia
nu păstrează convenţionalismul primeia, dar nici nu ajunge la
profunzimea morală a celei de-a doua. De aceea, amicul se consideră
adesea chiar îndreptăţit să îţi facă nişte porcărioare. De te vei
face că nu sesisezi, va merge mai departe. De vei încerca să iei
lucrurile în serios, fie pentru a le pune la punct, fie pentru a le
pune chiar punct, amicul o va da pe glume, apoi pe coarda
sentimentală - "Nu suntem noi amici, cum să te superi pe aşa ceva?
Ştii doar cât ţin la tine!" -, sfârşind prin a face gestul de
supremă împăcare: "Hai ca dau eu berea azi!"
Zgmotoasă, superficială, glumeaţă până la a arunca totul în
derizoriu, amiciţia este exonerată de normele mici ale bunului-simţ
şi de legile majore ale moralei. Amicul sare repede peste faza
cunoştinţei, tutuindu-te chiar înainte să ştie cum te cheamă. Are
el standarde de topire a nesuferitelor formule de politeţe pe care
le duce în dispreţuitoare familiarisme: de la "nea", la "prietene,
iubitule, bătrâne" sau la diminutivarea tuturor acestora pentru ca
reducerea ta la minuscul, la un "ce" neînsemnat, să fie şi mai
accentuată.
El ştie să se facă util - te acoperă în faţa şefilor când e cazul
să te scoată la o bere, e gata să jure în faţa nevestei ori iubitei
că el te-a ţinut la o şuetă în seara în care ai ajuns târziu acasă,
îţi vinde ponturi, mărunţeşte bârfe care te pun în gardă. În
vremurile lui bune, nu ezită să te sune fără motiv, să îţi aducă o
aspirină dacă eşti la pat sau chiar să îţi facă mici cumpărături.
Toate acestea le face cu zâmbetul pe buze - căci un amic e mereu
jovial şi serviabil ca un chelner hârşit în meserie. Dar, asemenea
chelnerului, te arde la nota de plată.
Amicul păstrează în el o doză imensă de frustrare vizavi de
gesturile pe care le-a făcut mai ales fără să i le ceri. Mestecă în
el atâta ură, încât nu s-ar putea compara cu niciun duşman
declarat, pe faţă, în ce priveşte planurile de a-ţi plăti poliţele.
Amicul nu iartă, memoria lui este perfectă, iar dacă peste
frustrările generate de momentele în care s-a simţit umilit pentru
că a făcut ceva pentru tine poate trece, nu îţi va ierta şi nu va
trece niciodată peste umilinţa de a fi apelat el la tine, iar tu,
fără să îţi dai seama, te-ai condamnat singur ajutându-l.
Cei mai necruţători în răzbunări, în plătit poliţe, sunt amicii
literari. De la băutul unei beri, de la o pălăvrăgeală pe mess, la
telefon sau pe o terasă, ajungi să crezi că băiatul e nu numai
simpatic, ci şi parcă talentat, dar nedreptăţit. Amicul
credibilizează o oarece conspiraţie împotriva cărţilor sale, despre
care se tace sau sunt clasate uneori în categoria celor proaste,
dacă nu cumva "cea mai proastă carte a anului", este sărit la
premii cu toate că - afli mai târziu - i-a scos la cârciumă pe toţi
membrii juriului, s-a făcut util pentru cei care pot pune o pilă
pentru obţinerea mult râvnitului premiu.
Te ia părtaş la propriile lui convingeri, "Spune şi tu dacă nu-i o
carte bună", pentru ca după aceea să ţi le atribuie. Starea lui
fundamentală în aceste momente este de agitaţie febrilă,
incoerentă, bineînţeles. E clipa în care îţi pregăteşte o mare
porcărie, ceva care să te lovească din plin. Amicul a pus cap la
cap, dacă nu cumva chiar tu ai făcut imprudenţa de a le destăinui,
informaţii, fapte aparent fără legătură şi ţi-a aflat
sensibilitatea, punctul de pe corpul, din mintea, din sufletul tău
care abia atins doare al naibii de tare.
Acolo va lovi. Va da şi apoi, ca orice laş, va fugi. Va încerca să
te evite în orice împrejurare, îţi va trânti telefonul în nas. Îşi
va răzbuna toată umilinţa lui, de care nu tu te faci vinovat,
împrăştiind cele mai murdare vorbe despre tine. Va găsi, evident,
alţi amici cărora să le distribuie murdăriile, iar aceştia vor
crede. Pentru că amicii au o mare disponibilitate de a crede
murdăriile.
Micimea sufletească se asociază de cele mai multe ori cu o statură
de pigmei. Dizabilitaţi pe verticală, după cum zice Gardner în
limbajul corectitudinii politice, ei sunt în acord cu statura
morală. Asemenea unor scame morale, le cureţi greu de pe haina
existenţei tale.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii
de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei
Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost
premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul
"Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru
jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj",
în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din
Bucureşti.