Imitaţia inventivă

Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- Ne întoarcem, deci, la Aristotel.

- Nu ne întoarcem. Teoria sa nu se află undeva, în urmă, ci ne însoţeşte pentru că are o valabilitate mereu demonstrabilă. De altfel, îl cităm pe filosoful grec mai mult din politeţe. Şi fără să-i cunoaştem opera am putea oricând descoperi şi redescoperi că arta este în esenţă imitaţie.

- Un fel de fotografie...

- Ştii bine că nu la asta mă gândesc. Este vorba de o imitaţie inventivă.

- Inventivă sau neinventivă, o imitaţie tot imitaţie rămâne. Adică interioară originalului şi... inutilă.

- Inutilă?

- Bineînţeles. Pe lângă un măr adevărat, roşu, cu stropi de rouă pe el, ce rost mai are un măr desenat? Sigur că eu recunosc utilitatea fundamentală a artei, dar îţi pun această întrebare pentru a evidenţia insuficienţa teoriei tale. În caz că arta este imitaţie trebuie să admitem, inevitabil, că este inutilă. Repet, deci, întrebarea: Ce rost mai are un măr desenat? Sau, mai bine, tu însuţi ce măr ai alege?

- Foarte simplu. Le-aş alege pe amândouă. Pe primul ca să-l mănânc şi pe al doilea ca să-l privesc. Nu se concurează între ele. Sau nu se concurează în acelaşi plan. Fiecare satisface o necesitate specifică. Poţi să fii sătul de mere reale şi flămând de mere desenate. Şi invers.

- Nu înţeleg ce plăcere poate să-ţi procure contemplarea unei imitaţii. Ar fi deajuns să-ţi muţi privirea asupra modelului, ca să obţii satisfacţii mai mari.

- Poate, dar altfel de satisfacţii. Contemplând imitaţia contempli nu obiectul pe care îl reprezintă, ci chiar imitaţia.

- Şi merită?

- Merită, pentru că ai de admirat ingeniozitatea cu care a fost realizată. Ecoul în conştiinţă este cu totul altul. Revenind la exemplul cu mărul, trebuie să admiţi că, studiind mărul real, te gândeşti cât de mare şi curat este, ce carnaţie pură are deşi şi-a extras materia constitutivă din pământul "murdar", cum asigură puterea germinativă a seminţelor dinăuntru, ce substanţe nutritive conţine etc., în timp ce, cercetând mărul desenat, ai în vedere cu totul alte aspecte şi anume iscusinţa cu care pictorul a amestecat culorile ca să obţină nuanţa cea mai potrivită, abilitatea de a fi creat, printr-o mică pată albă, senzaţia de luciu, dexteritatea cu care a trasat conturul curb, fără să utilizeze compasul, priceperea de a produce, cu un desen exclusiv plan, impresia de volum.

- Te asigur că, în faţa tabloului, cei mai mulţi dintre oameni nu ar face consideraţii tehniciste de acest gen. S-ar gândi, pur şi simplu, la asemănarea cu un măr adevărat.

- Vezi, singur ai spus, la asemănare şi nu la mărul adevărat. Ar fi un prim pas spre o receptare estetică. Cu timpul, fii sigur, adunând experienţă, încercând să-şi explice de ce le place ceea ce le place etc., oamenii respectivi ar ajunge tot la "consideraţii tehniciste".

- Şi cum anume ar trebui să privească cineva un tablou pentru ca să nu îl trateze ca artă?

- Să-l confunde cu realitatea şi drept urmare să îl socotească o realitate... mai palidă. Să-l considere inferior. Să prefere modelul.

- Există situaţii care te contrazic. Aceşti oameni, care nu înţeleg arta ca artă, care o compară mereu cu modelul şi o găsesc mai prejos, ştiu totuşi s-o preţuiască atunci când le înfăţişează realităţi greu accesibile. Ei păstrează în casă cu grijă, ca pe nişte trofee, litografii reprezentând vulcani în plină erupţie, benzi de magnetofon cu triluri ale unor păsări din pădurile tropicale, cronici referitoare la diferite evenimente istorice. Sunt colecţionari pasionaţi care vorbesc cu respect despre meritele artiştilor preocupaţi să fixeze momente trecătoare sau să aducă de departe imagini ale unor fenomene mai puţin cunoscute.

- Exemplele tale nu mă contrazic, mă confirmă. Aceşti colecţionari nu preţuiesc arta pentru valoarea ei specifică, deci nu o preţuiesc. Nu se poate spune că mă pricep la sculptură dacă susţin că păstrez ca pe ochii din cap o statuetă de bronz pentru că-mi serveşte la spartul nucilor. În mod similar, nu se poate spune că mă pricep la artă dacă o consider un simplu mijloc de înregistrare sau comunicare a unor informaţii.

- Şi totuşi, atât de mulţi oameni văd un film sau citesc un roman ca să afle ceva...

- Mulţi, puţini, nu contează. Aici nu au valabilitate argumentele de ordin statistic.

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com