Opinie Sorin Pâslaru: Dacă nu am avut niciun cutremur, de ce a trebuit să împrumutăm echivalentul a 20% din PIB?

La o recentă reuniune a Ziarului Financiar despre asigurarea obligatorie a locuinţelor, Sever Georgescu, unul din cei mai cunoscuţi experţi în cutremure din România, a spus că statisticile reale arată că în 1977 cutremurul din martie a produs daune de 20% din PIB.
Nu se cunoaşte cât a fost în realitate PIB în în acel an, dar ce este cert este că situaţia a permis statului de atunci să facă împrumuri de la Banca Mondială de câteva sute de milioane de euro, altfel greu de obţinut.
Banii nu au fost însă utilizaţi pentru consolidarea clădirilor, ci pentru investiţii industriale. Astfel s-ar explica de ce o mare parte din clădirile avariate atunci nu au fost consolidate, afirmă inginerul Sever Georgescu.
Ce este interesant însă în aceste amintiri, desigur neplăcute, este că dacă ajungem la situaţia de astăzi, România a ajuns să fie nevoită să facă un împrumut de aproape 20% din PIB, adică împrumutul de 20 mld. euro de la FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană din martie 2009, fără să fi avut un cutremur.
Astfel de evaluări retrospective ca a d-lui Georgescu ridică o întrebare la care nu a fost până acum dat un răspuns satisfăcător: cum a ajuns această ţară să facă un credit de 20 miliarde de euro într-o perioadă de pace, după nouă ani de creştere economică consecutivă şi fără nicio calamitate?
Abia acum, prin această perspectivă istorică, poate fi evaluat cu adevărat dramatismul situaţiei: 20 miliarde de euro pentru ce? Ce pagube au fost? Sau poate au fost proiecte de dezvoltare în energie, hidrocentrale, universităţi, centre de cercetare, infrastructură, vreun oraş plutitor pe Marea Neagră?
Nimic din toate acestea. Şi totuşi, ni se spune de fiecare dată, doct, de undeva de sus, că era necesar, că trebuia să se facă, că altfel s-ar fi rupt economia.
Mulţi dintre oficiali răspund acum, dacă sunt întrebaţi despre cât de bune au fost opţiunile din toamna anului 2008/iarna anului 2009, că dacă nu ar fi fost acelea, economia ar fi căzut şi mai rău decât a căzut, cu 7%.
Întrebarea este cât de mare putea fi această cădere, dacă nici măcar împrumutul de 20 miliarde de euro, din care s-a consumat mai mult de jumătate în 2009, nu a putut-o opri. Ar fi căzut PIB-ul cu 20%? Într-un singur an? Adică se oprea totul, era ca şi cum ţara ar fi fost în război?
Unii spun: am intrat într-un parteneriat odată cu aderarea la Uniunea Europeană, trebuie să ne menţinem obligaţia de circulaţie liberă a capitalului şi pentru ca ieşirile de capital să nu destabilizeze ţara a trebuit să mărim rezervele cu 20 de miliarde de euro.
Dar în ce fel de parteneriat economic a intrat România de a putut fi atât de destabilizată încât să fie nevoită să împrumute 20 de miliarde de euro în vreme de pace şi fără vreun cutremur, ca să nu cadă? Foarte greu de înţeles.
Nu ne costă foarte mult acest parteneriat? Sunt întrebări care trebuie puse pragmatic, pentru că altfel riscăm să scoatem an după an bani din buzunar în schimbul unor idei goale. Dar nu mâncăm idei goale.
Între 1990 şi 1999, România şi-a căutat un drum pe care aproape că îl găsise în perioada 2000-2008, când a fost pe creştere economică neîntreruptă.
Întrebarea este dacă ajustările de acum vor readuce economia pe un trend de creştere care să îi ofere posibilitatea reducerii decalajelor pe care apucase să le corecteze cât de cât în această perioadă.
Că trebuia depreciată moneda sau nu în toamna anului 2008 aproape că nu mai are importanţă. Ideea de bază este dacă economia poate face abstracţie în decursul dezvoltării de asemenea suişuri şi coborâşuri bruşte şi de ce într-o lungă perioadă de pace economică nu au putut fi constituite suficiente rezerve pentru a preveni astfel de şocuri.
Între 1990 şi martie 2009 era limpede. Privatizare, economie de piaţă, cei responsabili de datorii să plătească, găurile negre ale statului - companii de stat prost administrate - trebuia închise.
După octombrie 2008 în Occident, când statele au sărit cu zeci de miliarde de euro să acopere propriile găuri negre financiare şi chiar pentru industria auto, situaţia s-a schimbat fundamental.
Iar pentru România, momentul martie 2009, când în pofida faptului că datoria sa publică era la un nivel infim raportat la PIB, a trebuit să împrumute o sumă cât jumătate din bugetul consolidat (care include pensii, salarii, sănătate, bugete locale), va rămâne un moment critic. Un moment zero.
De acolo trebuie început dacă se vorbeşte de reconstrucţie şi relansare.
Când vine furtuna şi dărâmă o casă despre care proprietarul credea că este făcută din piatră, nu din paie, atunci înseamnă că pe undeva ceva fundamental este greşit. Aici este necesară dezbaterea. Restul - că trebuie să urce cursul sau nu, că crească TVA-ul sau nu - sunt detalii de suprafaţă.
Putem susţine o structură care ne provoacă pierderi? Pentru ce, economic vorbind, trebuie să o susţinem dacă nu este creată suficientă valoare adăugată locală, ci permanent ieşiri nete? Ce rămâne aici, cu ce ne alegem, cum să beneficiem de această integrare şi nu să suferim de pe urma ei. Aici este chestiunea zero.

Sorin Pâslaru este redactorul-şef al ZF