Un lovinescian ardelean: Ion Simuţ
Dacă setea de adevăr ne-a făcut să apreciem excesiv, poate, după 1989, valoarea estetică a literaturii nonfictive (memorii, jurnale etc.) şi să ne pierdem pentru o vreme interesul faţă de ficţiunea ca atare - compromisă moral în regimul totalitar fie printr-o făţişă servitute ideologică, fie, ceva mai subtil, ca formă confortabilă de evazionism -, de câţiva ani încoace imaginaţia începe parcă din nou să-şi exercite puterea de fascinaţie, dincolo de bine şi de rău.
Pornind de la asemenea constatare, Ion Simuţ încearcă să
surprindă (într-un studiu mai vechi, dar cu titlu elocvent:
Reabilitarea ficţiunii) liniile esenţiale de evoluţie a prozei
contemporane, identificând totodată şi cauzele "schimbării la faţă"
a literaturii române de la începutul noului mileniu. Observaţiile
criticului merită întreaga atenţie. Să vedem despre ce este
vorba.
Cum "libertatea omului nu e suficientă dacă ea e numai politică",
adevărul minciunilor (ficţiunilor) oferă, compensatoriu, iluzia
depăşirii coşmarului istoriei trecute şi actuale şi al unui timp
niciodată prea îngăduitor. În opinia criticului, "literatura
fictivă procura, atât în anii '50 cât şi în anii '90, o ciudată
insatisfacţie (...), imperativul moral fiind în ambele epoci
angajarea politică, constrânsă şi unidirecţională în anii '50,
liberă şi plurală în anii '90, dar considerată, în fond,
obligatorie în aceeaşi măsură".
Lucrurile nu cred că sunt atât de simple sau poate că ne este încă
greu să le acceptăm ca atare. Dacă cenzura politică din "obsedantul
deceniu" (şi din altele, la fel de întunecate) făcea imposibilă
exprimarea adevărului şi transformase literatura în instrument
propagandistic, cenzura morală din anii '90 nu ne-a îndepărtat
decât de un anumit gen de ficţiune, determinându-ne să-i judecăm
mai aspru (şi nu să-i exterminăm!) pe scriitorii care slujiseră cu
obedienţă regimul comunist şi să fim mai rezervaţi faţă de acele
texte, chiar dacă valoroase, modelate însă abil din umbră de o
ideologie, sperăm, pe veci defunctă. Cenzura lasă urme de neşters
şi asupra imaginarului artistic. "Curajul fără artă", e limpede,
"nu face o literatură, dar - observă, cu dreptate, Ion Simuţ - nici
arta fără curaj!". Pe lângă documente (doar?) cu valoare etică,
istorică etc., anii '90 au scos la lumină şi o literatură "de
sertar" - pe care ne-am fi dorit-o, evident, mult mai bogată - de
incontestabilă valoare estetică. Steinhardt sau Ion D. Sîrbu sunt
scriitori ale căror opere au şi o excepţională valoare literară! E
foarte adevărat că, adesea, talentul nu e dublat de o atitudine
etică pe măsură - dar asta, din fericire, nu e o regulă. Cum
scriitorii români, în genere, nu au avut puterea de a refuza
compromisul, e în folosul celor mai mulţi să nu existe, mai bine,
nici un contraexemplu umilitor, aşadar nici literatură "de sertar".
Dar ea există şi nu trebuie minimalizată.
Dacă anii ̀90 au confirmat ierarhia impusă de criticii şaizecişti,
literatura "de sertar" şi cea a exilului trebuie integrată
ierarhiei acesteia. E mai comod să nu te gândeşti la nici un fel de
"revizuiri". Lovinescian veritabil, Ion Simuţ nu acceptă nici
comoditatea sa, dar nici pe a altora, găseşte că "lista" lui
Manolescu e cam lacunară iar din sinteza lui Eugen Negrici
(Literatura română sub comunism) observă că lipsesc, de asemenea,
unii scriitori a căror operă nu e deloc de raftul al doilea. Goma,
oricât de antipatic va fi devenit tuturor, nu poate fi ignorat ca
prozator. Negrici nu scrie nici un rând despre Voiculescu, îl
consideră pe Eugen Barbu mai talentat decât Preda, ceea ce lui Ion
Simuţ i se pare nedrept, nu însă şi faptul că, dintre optzecişti, e
selectat ca reprezentativ doar Cărtărescu. Sinteza presupune,
totuşi, selecţia riguroasă - inevitabil "lacunară" -, şi nu
aspiraţia futilă către exhaustivitate (care se face simţită, de
pildă, în lucrările lui Dumitru Micu sau Marian Popa).
Inventariind, apoi, omisiunile din "lista" lui Manolescu, exegetul
constată cu amărăciune că nu toate sunt întâmplătoare şi pune în
evidenţă cauzele subiective care au determinat unele tăceri (ca în
cazul lui Jebeleanu, Dumitru Micu sau Eugen Uricaru).
În plus, Manolescu nu recunoaşte valoarea literaturii "de sertar",
minimalizează contribuţia generaţiei ̀70, dând astfel apă la moară
optzeciştilor, care nu au întârziat - remarcă, just, Simuţ - să
dramatizeze conflictul cu şaizeciştii, în linia unei opoziţii
ireductibile modernism/postmodernism. De asemenea, "managerii
generaţiei 80", Ion Bogdan Lefter şi Gheorghe Crăciun, ar fi impus
"o imagine greu de acceptat" chiar "a ierarhiei interne", punând în
prim-plan "experimentul şi excesul livresc" (Nedelciu, Muşina, Ion
Stratan sau Gheorghe Iova) şi nu literatura, mai valoroasă, "de
experienţă existenţială şi spirituală", a unor autori ca Agopian,
Groşan, Ecovoiu ş.a. Din dorinţa de "a sparge vechiul canon"
(şaizecist), optzeciştii şi-au găsit şi precursorii necesari
propriei legitimări: Dimov, Mircea Ivănescu, Radu Petrescu, Mircea
Horia Simionescu sau Gellu Naum, superiori lui Nichita Stănescu ori
Marin Sorescu mai ales pentru că ar ilustra o "altă paradigmă",
aceea - mai e nevoie să precizez? - a postmodernismului. Canonul nu
poate fi reconfigurat prin vorbe ori teoretizări sterile, e nevoie
de opere consistente, care să poată sta în locul celorlalte - or,
până acum, din generaţia ̀80, remarcă Ion Simuţ, doar Cărtărescu
are o operă de asemenea calibru. Totuşi, "erodarea canonului
şaizecist", luat cu asalt din atâtea direcţii, e un fapt ce nu
trebuie trecut cu vederea.
În primele două secţiuni ale volumului său (Perspective
teoretice şi Tentative de sinteză), Simuţ face o serie de necesare
delimitări conceptuale pornind de la realitatea vie a literaturii
actuale, în care descoperă - cum am văzut deja - numeroase semne de
revigorare a ficţiunii. Proliferarea (sub)culturii de divertisment
şi a kitsch-ului nu ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că "nu
reflectă o criză de producţie", ci una "de structură", dar - ne
asigură, optimist, criticul - în jurul anului 2010 (ca şi în 1930
sau 1970) va veni şi "un moment fast pentru literatura română",
(re)afirmarea meritată în plan european. "Adevărata maturizare şi
europenizare" a literaturii noastre ar presupune însă "ieşirea din
această vârstă predominant lirică". Şi asta deoarece, în viziunea
autorului, cărţile de poezie n-ar fi altceva decât "jucăuşe baloane
de săpun", "puzderie de efemeride şi gloriole". Sunt, acestea,
afirmaţii mult prea tranşante şi generale şi, de aceea, nedrepte.
Poezia nu e numai atâta lucru, iar viitorul literaturii române nu
are cum să aparţină exclusiv romanului, şi încă nici măcar
romanului în general, ci numai aceluia "intelectualist", fiindcă -
subliniază, hotărât, criticul - "intelectualismul reprezintă ultima
vârstă în evoluţia spiritului literar". De aceea, poate, despre un
prozator ca Fănuş Neagu, de exemplu, Ion Simuţ nu ezită să exprime
opinii extrem de nefavorabile, prea excesiv negative pentru a nu ne
pune pe gânduri. Astfel, cel ce a scris Îngerul a strigat nu ar fi
"contat niciodată ca prozator important decât în ochii lui Mihai
Ungheanu şi ai revistei Luceafărul din perioada lui Nicolae Dragoş
şi Nicolae Dan Fruntelată, o oficină a Săptămânii lui Eugen Barbu".
Criticul uită, pentru moment, că Fănuş Neagu se află şi pe "lista"
lui Manolescu, apreciat fiind până şi de Negrici, care, atât de
zgârcit cu laudele de obicei, nu ezită să afirme că proza
scriitorului, cel puţin aceea din anii ̀50-̀60, reprezintă
"probabil cel mai viguros refuz al cerinţelor realist-socialiste,
întrucât el se produce la nivelul articulaţiilor intime ale
textului". Chiar dacă pare apoi dispus să recunoască până şi
valoarea prozei lui Eugen Barbu, subliniază, totuşi,
"imposibilitatea de a ţine seama totdeauna numai de criteriul
estetic în formularea unei judecăţi critice, oricât de obiective".
Respingerea de plano a realismului (balzacian, pitoresc, de
atmosferă etc.), considerat anacronic, îl ajută pe Ion Simuţ să
descopere un binecuvântat tărâm imaginar al romanului românesc,
austeră "provincie a cărturarilor" unde nu au ce căuta nicidecum
Fănuş Neagu ori Eugen Barbu, dar în care un loc de cinste îi este
rezervat lui... D.R. Popescu. E limpede acum că autorul nu acceptă
decât reabilitarea unui anumit tip de ficţiune, mai exact, de
metaficţiune.
În ciuda acestei preferinţe subiective, Simuţ surprinde, exact,
tendinţele majore din proza noastră contemporană. Conştient că
dificultatea unui asemenea demers constă nu atât în clasificarea
tipologică, cât în ierarhizarea valorică, criticul recurge, ca şi
în Incursiunile în literatura actuală de acum un deceniu, la
criteriul axiologic de diferenţiere stabilit de Tudor Vianu în
Estetica sa, criteriu "vetust, dar eficient: acela al raportului
dintre conţinut şi formă". În funcţie de acest raport, esteticianul
stabilea existenţa a trei tipuri de opere artistice: 1. interesante
sau teziste (conţinutul îşi subordonează forma); 2. de virtuozitate
(forma e mai importantă decât conţinutul); 3. simbolice ("forma şi
conţinutul fuzionează în intuiţia lor concretă"). Potrivit lui
Simuţ, primul tip ar include, pe de o parte, "romanul istoric", pe
de altă parte, "romanele actualităţii", acestea subdivizate în alte
patru categorii: "romanul politic (al elitelor)", "romanul rural",
"romanul industrializării socialiste" şi "realismul cotidian (al
individului anonim)". Operele de virtuozitate s-ar caracteriza prin
"experimentalism", "estetism" şi "intelectualism ironic", şi poate
nu greşesc prea mult afirmând că tocmai asemenea opere le va fi
citit criticul cu deosebită încântare. Cu adevărat reprezentative
rămân, însă, operele simbolice, şi în volumul de faţă sunt
enumerate în ordine cronologică cele mai însemnate creaţii în proză
ale literaturii române postbelice. Din centrul "tabloului
mendeleevian" al lui Ion Simuţ nu lipsesc totuşi - surprinzător! -
nici Eugen Barbu, nici Fănuş Neagu. Autorul reuşeşte, astfel, să se
învingă pe sine şi să-şi reprime, cum puţini alţii, propriile
înclinaţii temperamentale şi idiosincrazii. De aceea şi este atât
de convingătoare ierarhia sa de valori - canonul lui Simuţ devine
un reper de neocolit de acum încolo. Marele absent din acest
"tablou" rămâne, totuşi, Ion D. Sîrbu, care merita menţionat măcar
cu romanul său de sertar Adio, Europa! Îmi place să cred însă că e
doar o omisiune involuntară.
După stabilirea edificiului axiologic, din perspectivă teoretică,
şi fără a neglija nici contextele (socio-politic, ideologic etc.),
a treia secţiune, analitică, a cărţii - Portrete din lumi diferite
- cuprinde o serie de studii dedicate unor prozatori reprezentativi
şi înainte, şi după 1989, cu opere încă neîncheiate (cu excepţia
celei a lui Preda). Autorul evidenţiază, în interpretări precise,
de o sobră eleganţă argumentativă, elementele de structură a
textului narativ şi strategia retorică, poetica imaginarului, atent
şi la fluctuaţiile receptării în timp a operelor comentate. De
aceea, câte o foarte utilă bibliografie însoţeşte, apoi, într-un
spirit uşor didactic, dar fără pedanterie, fiecare capitol. Sub
titlul Ficţiuni şi non-ficţiuni recente sunt grupate cronici tot
despre scriitori de prim plan ca Breban, Ileana Mălăncioiu,
Cărtărescu sau Mircea Mihăieş - iar aceste noi şi binevenite
incursiuni în actualitate completează fericit imaginea, iată, de
uimitoare complexitate, a evoluţiei prozei noastre din ultima
jumătate de veac.
Câteva "dialoguri în pragul mileniului III" pe aceleaşi teme
"obsedante" (canonul, cenzura politică şi cenzura economică,
literatura "de sertar" şi cea "din sertare", exilul etc.) încheie
studiul cu caracter de sinteză al lui Ion Simuţ, unul dintre
acelea, încă extrem de rare, cu adevărat substanţiale şi obiective.
Rigoarea conceptuală, precizia formulărilor, în linia
lovinescianului "dogmatism necesar", exigenţa intelectuală şi
morală autoimpusă şi căutată cu înfrigurare la ceilalţi, de cele
mai multe ori, într-adevăr, zadarnic, dar nu chiar întotdeauna,
conferă criticului o binemeritată autoritate. Dacă sacrifică unele
nuanţe, o face în numele unor principii sau idei infinit mai înalte
şi, chiar când nu eşti de acord cu punctul său de vedere, nu poţi
să nu-i dai dreptate. Fără a pune prea mare preţ pe expresivitate
în sine - pentru că limbajul trebuie să fie limpede, strict
funcţional, vehicul transparent al ideii -, nelipsit însă de umor -
ce-i drept, unul ardelenesc! -, ironic şi, uneori, autoironic, dar
nu până într-atât încât să renunţe la sistematizările-i
"mendeleeviene", Ion Simuţ se numără printre puţinii critici de
astăzi pentru care respectul faţă de adevăr nu e doar vorbă
goală.
ANTONIO PATRAŞ (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.