Oameni care ne traverseaza viaţa (III). Prieteni
Aşteptam vacanţele ca pe-o izbăvire. În ciuda dorinţei mele de a fi boem, toată viaţa am fost un legalist şi mi-a păsat de ce "spune lumea" sau de ce "se cade sau nu se cade". E reflexul unei educaţii rigide, mic-brugheze, de a te conforma, de a fi politicos, de a trece strada numai prin locurile marcate şi numai pe culoarea verde a semaforului.
Aşteptam vacanţele ca pe-o izbăvire. În ciuda dorinţei mele de a
fi boem, toată viaţa am fost un legalist şi mi-a păsat de ce "spune
lumea" sau de ce "se cade sau nu se cade". E reflexul unei educaţii
rigide, mic-brugheze, de a te conforma, de a fi politicos, de a
trece strada numai prin locurile marcate şi numai pe culoarea verde
a semaforului.
Probabil că mi s-au întipărit atât de crunt în creier tocmai pentru
că aceste principii mi-au fost induse de tata, omul care, pe de
altă parte, a avut cea mai mare încredere în mine şi care nu numai
că îmi tolera, dar îmi şi încuraja toate pornirile de puşti rebel.
Până la un punct, desigur.
De exemplu, nu a crezut că fotbalul este incompatibil cu cartea,
m-a lăsat să îmi consum energiile pe maidan jucând fotbal ore
multe, întorcându-mă acasă cu genunchii juliţi, cu cucuie ori cu
vânătăi urâte pe corp, l-am văzut chiar un pic mândru când am fost
cooptat la piticii lui Dinamo, dar i-a cerut antrenorului să nu mă
mai primească în echipă atunci când l-am luat pe unul cu fulgi cu
tot aruncându-l pe pista de zgură a terenului. Totul asezonat cu o
înjurătură scârboasă. "Poţi juca fotbal şi fără să devii golan",
mi-a spus.
Am renunţat fără nicio părere de rău la presupusa mea carieră
fotbalistică, mulţuminud-ne mai târziu amândoi să mergem la meciuri
împreună ori să le comentăm. Lunea, îmi aducea "Sportul", iar când
am început să public în "Luceafărul", îmi aducea sâmbăta revista;
dacă nu mă sculasem, mi-o aşeza pe măsuţa unde ne beam amândoi
cafeaua. Nu o deschidea. Îi făcea plăcere să mă vadă pe mine
răsfoind-o febril în căutarea fragmentului de proză sau a rubricii,
pentru ca abia mai apoi să i le arăt şi lui.
Ei bine, tata tocmai murise, eu fusesem repartizat dracului pomană,
într-o comună aşezată parcă într-o văgăună, mă trezeam la patru şi
jumătate dimineaţa spre a prinde rata de ora 6 - singura de altfel
-, mă întorceam după naveta asta zilnică rupt de oboseală şi fără
nicio o pornire de a mai iesi serile la teatru, la film, ori la o
bere cu amicii. Renunţasem chiar şi la duminicile de cenaclu, chiar
dacă din când în când profesorul Crohmălniceanu -cu care mai
vorbeam la telefon - mă îndemna să vin spre a nu mă lăsa copleşit
de rutina zilnică. De aceea aşteptam vacanţele cu atâta febrilitate
- eram din nou liber, acea libertate care te umple de fericire,
pentru că se exprimă în gesturile mici: să mă trezesc când m-am
săturat de somn, să lenevesc sau nu cu o carte în mână, să ies la
plimbare fără niciun scop, lăsându-mă purtat doar de paşi şi de
pornirea de moment.
Atunci am conştientizat că oamenii cu care eşti pe aceeaşi lungime
de undă, cărora le pasă de tine fie şi măcar pentru că se gândesc
tine -dar şi tu la ei, pentru că prietenia este un sentiment, o
stare şi o pragmatică biunivocă - pot fi întâlnţi şi întâmplător.
Iar uneori exact atunci când simţeai mai acut, aproape dureros,
nevoia de a-ţi limpezi gândurile, sentimentele, viaţa, tăcând
alături de cineva. De ce atunci? Pentru că atunci, mai ales în
preajma sărbătorilor de iarnă, ieşind în oraş, neurmând vreun
traseu deja ştiut, deja impregnat de urmele vieţii noastre, mă
întâlneam cu aceiaşi, foarte puţini, foşti colegi de care mă lega o
prietenie dincolo de cuvinte şi de stări declarate.
Unii nici nu erau din Bucureşti. Simţiseră ca şi mine dureroasa
răvăşire de a întâlni pe cineva cu care doar tăcând l-ar linişti,
l-ar scoate din depresie, i-ar da un mobil - oricât de mic - spre
a-şi duce existenţa -aşa searbăda cum era - mai departe cu un pic
de optimism şi o porniseră spre oraş, apoi prin oraşul ăsta atât de
mare încât, dacă vrei, nu îţi intersectezi drumurile cu nimeni
cunoscut o viaţă întreagă. Iată că noi ne găseam, ni se intersectau
melancoliile, grijile şi tristeţile, bucuriile mici şi speranţele
fără de care ne-am lua viaţa de trei ori pe zi!
De altfel, cred că asta e esenţa prieteniei: când ai necazuri,
cunoştinţele dispar, amicii se văd preocupaţi de propriile griji
mărunte - pe care ţi le expun chiar aşa, în derizoriul lor, tocmai
spre a înţelege tu că refuzul lor este cât se poate de limpede.
Numai cei care îţi sunt cu adevărat prieteni au curajul de a sta
lângă tine atunci când treci printr-un moment de cumpănă. Iar un
prieten adevărat apare fără a fi invocat, fără a-l căuta tu cu
disperare. Îi poţi spune orice ai pe suflet fără să te simţi
umilit, fără gândul că, văzându-te în momentele tale de slăbiciune
supremă, va avea un cimplex de superioritate faţă de tine sau, mai
rău, va şti să speculeze, în mici şantaje, ceea ce ştie de la tine.
Acei oameni care apar numai când lor le e rău, dar dispar sau aşază
în faţa ta o barieră cinică a refuzului şi a indiferenţei sunt
egoiştii feroce, cei care cred că toate lumea trebuie să le fie
prietenă, iar ei nu trebuie să fie prieteni cu (mai) nimeni.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii de
Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei
Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost
premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul
"Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru
jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj",
în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din
Bucureşti.