Opinie Adrian Vasilescu: Niciun buget nu răzbeşte singur

Sindicatele au lansat, marţi dimineaţă, ofensiva de toamnă, revendicările din stradă având un numitor comun: banii. Declaraţiile făcute, lozincile strigate au adus în prim-plan ideea că, în România anului 2010, criza cea mai cumplită e legată de bani. Salariile au scăzut, cele mai multe pensii sunt îngheţate, şomajul a crescut şi tinde să crească în continuare, multe locuri de muncă din sectorul bugetar sunt în pericol să dispară tocmai pentru că nu ajung banii. Iată problema.

De unde aşteptăm soluţia? Întâi şi întâi din mai mult profit. Dar în 2010, ca şi în 2009, prea puţine companii au profit mare. Multe nu au niciun fel de profit. Au pierderi. Şi atunci, o întrebare nu poate fi ocolită: de unde bani în plus, atât timp cât economia are încă o contribuţie modestă la buget? Astăzi nu pot să ajungă decât sume neîndestulătoare la sănătate, învăţământ, armată, justiţie, poliţie, administraţie publică, în timp ce deficitul bugetar rămâne îngrijorător de mare.

Dar bugetul nu are cum să răzbească singur, oricât de corect ar fi conceput şi oricât de bine ar fi făcut. De altfel, nicăieri în lume programele fiscale, oricât de bine sunt proiectate, nu rezolvă singure problema banilor. Realitatea reclamă plasarea acestor programe în contextul unui ansamblu de politici ale căror efecte se întrepătrund. Rezultatele bune sunt datorate, de regulă, simultaneităţii operaţiunilor, coerenţei şi consecvenţei acţiunilor în cadrul acestui ansamblu. Dacă însă reformele în economia reală vor continua să întârzie, deficitul bugetar va fi scăpat de sub control, politica salariilor bugetare va fi şi mai departe ruptă de eficienţa muncii, iar economisirea internă, în consecinţă, va intra în declin.

Acum, în 2010, România are o sumedenie de priorităţi. Toate urgente. Cum ar putea fi ele rezolvate? Căci ar fi o eroare să fie deschise prea multe fronturi pentru a satisface toate aceste priorităţi. Şi n-ar rezulta altceva decât risipă de bani, de timp şi de eforturi pentru zero rezultate. Aşa că nu asta este soluţia. Dar pentru a găsi cea mai bună soluţie, va fi nevoie de mai multă transparenţă. Normal ar fi să fie puse faţă în faţă, într-un tablou limpede al bugetului, fără agregări obsesive, veniturile şi cheltuielile. Pentru ca şi Guvernul, şi sindicatele, şi populaţia să ştie pe câte venituri se bazează cu adevărat ţara, ce surse au aceste venituri şi care sunt cele mai urgente nevoi în capitolul de cheltuieli. Urmând, apoi, a fi căutate soluţiile pentru creşterea veniturilor bugetare.

Fără îndoială că salariile şi pensiile sunt între primele urgenţe. Motiv pentru care, în 2009 şi în 2010, chiar FMI şi-a călcat pe inimă, pentru întâia dată în istoria sa, şi a acceptat să împartă trei tranşe din împrumutul acordat României între Banca Naţională şi Ministerul Finanţelor, pentru a nu se produce vreun scurtcircuit în plata salariilor şi a pensiilor. Numai că banii de la FMI vor încheia deja un capitol în primăvara lui 2011. Vor urma altele, în 2011 şi în anii următori? Banii pentru salarii bugetare şi pentru pensii constituie o problemă grea. Şi unele, şi altele depind decisiv de numărul de locuri de muncă din economie. Nu vor fi bani în plus pentru salariile medicilor, profesorilor, lucrătorilor din administraţie dacă nu creşte, în economia reală, numărul de salariaţi plătitori de impozite. Şi nu vor fi bani în plus pentru şase milioane de pensionari atât timp cât numai patru milioane de salariaţi contribuie la plata pensiilor. Sunt probleme încă nerezolvate, iar oamenii care-şi simt ameninţate locurile de muncă şi veniturile şi-au pierdut răbdarea. Şi nici nu vor fi rezolvate aceste probleme fără noi programe investiţionale. De la Keynes încoace, toţi marii economişti ai lumii au scris că investiţia este plata de astăzi pentru veniturile viitorului. Soluţia pentru problemele României nici nu poate fi alta decât investiţiile făcute azi pentru ca mâine să poată fi plătite salarii şi pensii mai mari.