Cartea lui David (IV). Maşina înoată/ de Peter Sragher

În parc se poate întâmpla orice. Cu bucurie fiind aruncat de balans dintr-o parte în alta a stâlpilor de lemn ai leagănului, David nu mai este mulţumit cu ritmul de modă veche şi precaut al tatălui. Învinge dorinţa lui de-a experimenta mai mult. Începe să aibă preferinţe "gâgâlicea mică", aşa cum îl caracterizează atât de bine Omama, bunica lui. Preferinţele şi le exprimă de acum David, aşezat comod în leagăn, şi spune pe un ton hotărât şi egal "Mai tale". Aşa că mă execut şi măresc balansul. Tot nu-i destul. Nu reuşesc să satisfac exigenţa instantanee şi arzătoare a fiului meu.

Mă uit cu atenţie la David şi încerc să-mi dau seama dacă are un simţ critic dezvoltat. O să se supere nevoie mare, pentru că nu-i îndeplinesc cum trebuie dorinţele. Nu ştiu oare că, pe cât de repede cere, pe atât de repede uită? Sau aşa mi se pare mie când începe să plângă. Atunci îl iau în braţe şi-l balansez şi-l învârt sau îl salt în sus. În câteva secunde, plânsul se transformă în râs, ca şi cum supărarea nici n-ar fi existat cu câteva clipe înainte. Mare minune. Noi nu ne mai putem schimba atât de iute stările, aşa cum o fac copilaşii noştri. Stăm şi ne înecăm în tristeţe, până devine autocompătimire şi acea bucurie a stării de tristeţe din care nu mai poţi ieşi, pentru că te autocompătimeşti şi, dacă tot nu eşti fericit, să fii fericit în nefericirea ta, aia care nu-i decât a ta, imperiul tău de neatins. În care eşti singurul stăpân. Cât timp să zaci în el şi în fericita nefericire? Mă uit încă o dată la Daviduţ şi văd cum râde, iar lacrimile supărării încă îi mai curg pe obraji, lacrimi aproape uscate, care acum sunt doar o amintire, trecutul. Trecutul atât de apropiat. Ca şi cum timpul la el s-ar scurge mai repede. Nu ştiu dacă o să ţină la supărare, dar zâmbetul larg aşezat pe chipul lui îmi şterge orice urmă de îndoială. Îmi spune că gata, necazul a dispărut şi viaţa merită iarăşi să fie trăită.

Concluzia este că leagănul trebuie împins cu forţă. Decisiv. Şi, deodată, David trece la comandă: "Leagănul până la pom!", adică să împing aşa de tare leagănul lui drag, încât să ajungă până la primele ramuri ale stejarului. La vreo cinci metri înălţime. "Nu merge, David", îi spun cu tonul meu de părinte înţelept, gata să nu capituleze cu una, cu două în faţa unei cereri exagerate. Şi David se mai uită încă o dată spre locul dorit. Primele crengi ale stejarului. Poate e prea mult. Aşa că, într-un târziu îşi acceptă soarta crudă şi repetă "Nu melge, David".
O privesc pe Larisa, o fetiţă de lângă el, care vrea şi ea mai tare în leagăn. S-o împingă bunicul cu putere şi mai mare. Îmi spun că, de când sunt mici, între copii se creează o competiţie, cine poate mai tare în leagăn, cine fuge mai mult, cine are mai multe, cine e mai ager, cine este, în genere, cel mai cel sau cea mai cea. Chiar de aici, de la doi, trei ani, începe o luptă pentru putere. Cine să intre primul la leagăn. Dacă Răzvan nu ajunge la timp, începe să ţipe şi s-o ameninţe pe mama lui că de ce nu l-a pus în leagăn, căci el merită mai mult, chiar dacă David a ajuns acolo mai repede. Şi pentru că nu i s-a făcut cheful, izbucneşte în lacrimi, suprema dovadă c-a fost nedreptăţit. "Mie mi se cuvine locul din leagăn", vrea să zică Răzvan prin potopoul de lacrimi care curg pe obrăjorii lui "Eu am dreptul, nu tu".

După ce ajunge sus, pe toboganul verde, David se mişcă mai lent, pentru că el este visător, se mai uită la pomi şi la ramuri, mai priveşte vântul, nu se-aruncă în tobogan cu una, cu două, ca într-o competiţie în care premiul este transpiraţia şi obrajii roşii. De obicei vine un băiat mai mare, care nu ştie ce-i aia răbdarea, nu înţelege ce-i un alt copil, unul mai mic, ci el trebuie să-şi vadă dorinţa împlinită, aşa că-l dă, de obicei, la o parte pe David, ca şi cum ar fi un obiect nefolositor. Ceva ce-i stă în cale. Lui i se cuvine, iar ceilalţi n-au decât să se dea la o parte în faţa puterii lui. E mai mare, nu-i aşa? Şi dacă-i mai mare nu numai că are dreptul, dar pe deasupra are şi dreptate, iar asta se dovedeşte prin forţă.
Ne întoarcem acasă, bine legănaţi de leagăn, bine daţi pe tobogan sau, mai nou, pe tub, care amestecă plăcerea alunecării cu misterul întunericului. David se urcă în pat. Îşi ia maşina şi o pune pe burtă. Începe să zâmbească şi o plimbă în stânga şi-n dreapta. Maşina o ia în sus şi-n jos. Atunci ochii lui David se deschid mari, ca şi când ar fi făcut o descoperire epocală: "Maşina înoatăăă". Cum vine asta? Şi David îmi arată. Da, chiar aşa, maşina înoată pe burta lui. Trebuie să avem grijă să nu ne udăm. Să nu inundăm casa. "Să nu stlicăm casa", pe limba lui David, când face vreo prostioară.

martie 2008