Opinie Dan Armeanu: Cum se calculează în mod transparent dobânda la credite

O soluţie echitabilă la problema dobânzilor - atât pentru bănci, cât şi pentru clienţi - este ca noua marjă faţă de Euribor pe care trebuie să o anunţe băncile să fie diferenţa dintre dobânda creditului şi Euribor de la momentul semnării contractului, nu din prezent.

După intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă nr.50/2010 unele bănci au venit cu următoarea modificare la contractele de credit în scopul stabilirii ratei dobânzii: "dobanda de referinţă din contractul de credit va fi formată prin însumarea valorii indicelui EURIBOR/ROBOR/LIBOR cu valoarea diferenţei dintre dobânda de referinţă aplicabilă în baza prevederilor contractuale şi indicele EURIBOR/ROBOR/LIBOR. La valoarea dobânzii astfel calculate se va adăuga marja fixă din contractul de credit. Prin urmare, dobânda din contractul de credit va fi egală cu valoarea indicelui EURIBOR/ROBOR/LIBORĂmarja (formată din valoarea diferenţei dintre dobânda de referinţă aplicabilă în baza prevederilor contractual şi indicele EURIBOR/ROBOR/LIBOR plus marja fixă din contract)".

Trecând peste faptul că este o formulare ce se înscrie în acelaşi stil "transparent" utilizat de bănci, greu de înţeles de clienţi, practic, marja fixă pe care băncile vor s-o impună se calculează ca diferenţa între rata nominală a dobânzii aferente contractului de creditare la acest moment din care se scade indicele EURIBOR, această modalitate de calcul neavând nicio justificare economică.

Ţinând cont de faptul că indicele EURIBOR este în jur 1%, înseamnă că marja de dobândă fixă va fi între 7 % şi 9% în funcţie de natura creditului. De ce să utilizăm această variantă pe care băncile vor să o impună şi care nu se fundamentează economic pe elementele de cost? Băncile practică această variantă incorectă pentru calcularea marjei fixe deoarece cotaţia indicelui EURIBOR este scăzută (la minime istorice).

Dacă EURIBOR-ul era cotat la valoarea de aproape 5% la care s-au contractat majoritatea creditelor vechi, mai calculau băncile marja fixă după aceeaşi metodologie? Cred că răspunsul la această întrebare este negativ, pentru că marja fixă de dobândă ar fi fost cu aproape 3 sau 4 puncte procentuale mai mică.

Astfel marja fixă ar fi ajuns la nivelul ei real, fundamentat pe baza de cost, şi s-ar fi situat între 4% şi 6% în funcţie de natura creditului. Ce se va întâmpla când economia îşi va reveni, iar EURIBOR-ul va urca la o cotaţie de aproape 5%?

Dobânzile vor creşte semnificativ, iar clienţii se vor trezi cu dobânzi de aproximativ 10%-12% sau chiar mai mari. Într-o astfel de situaţie vor avea de suferit atât clienţii care vor plăti rate mult mai mari, dar şi băncile pentru că s-ar putea să se confrunte cu un val de credite neperformante.

Ce variante vor avea la dispoziţie clienţii pentru a scăpa de dobânzile mari? Probabil că refinanţarea va fi o soluţie, poate şi datorită eliminării comisionului de rambursare anticipată, dar şi a comisionului de acordare, pe care unele bănci l-au eliminat deja pentru a atrage cât mai mulţi clienţi. Ce se va întâmpla cu băncile care vor pierde în justiţie şi se vor trezi cu marje fixe de 1,5 puncte procentuale? Probabil vor înregistra pierderi şi vor fi nevoite să-şi mărească provizioanele.

Cred că o soluţie echitabilă, atât pentru clienţi, cât şi pentru bănci, care a mai fost vehiculată prin presă, ar fi ca marja fixă a băncii să se calculeze ca diferenţă între rata nominală a dobânzii aferente fiecărui contract de creditare la momentul semnării acestuia şi valoarea EURIBOR-ului la aceeaşi dată. O altă variantă constă în calcularea acesteia în mod transparent în funcţie de elementele de cost şi nu după formule ca aceea prezentată mai sus, care nu au nicio substanţă economică şi cu care au venit majoritatea băncilor spre surprinderea multor finanţişti.

În teoria şi practica bancară, rata dobânzii utilizată de societăţile bancare în activitatea de creditare cunoaşte mai multe variante de fundamentare. Una dintre cele mai utilizate şi transparente variante este prezenţa şi în Ordonanţa de Urgenţă nr. 50/2010, într-o formă mai simplă dar suficientă pentru clienţi, astfel încât aceştia să poată decide asupra variantei de creditare.

Conform OUG 50/2010, în contractele de credit cu dobândă variabilă, rata dobânzii va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului. În mod normal, marja fixă utilizată de societăţile bancare cuprinde costul riscului de ţară, costul rezervelor minime obligatorii şi marja băncii.

Costul riscului de ţară se exprimă procentual, se mai numeşte prima de risc de ţară şi reprezintă prima cu care sunt remuneraţi investitorii pentru plasarea capitalurilor în liniile de credit destinate pieţei ţării respective. Se calculează ca diferenţă între randamentul la scadenţă al euroobligaţiunilor de stat româneşti şi randamentul la scadenţă aferent euroobligaţiunilor de stat cu rating AAA, având aceeaşi scadenţă şi denominate în aceeaşi monedă (euro).

O aproximare a costului riscului de ţară utilizată în practica bancară este cotaţia CDS (credit default risk-instrumente derivate utilizate pentru transferul riscului de credit) şi este preluată de bancă prin intermediul sistemelor dedicate transmiterii informaţiilor financiare REUTERS/BLOOMBERG.

Costul rezervelor minime obligatorii reprezintă costul determinat de menţinerea acestora la BNR, fiind influenţat de nivelul rezervei minime obligatorii stabilit conform reglementărilor în vigoare, de costul fondurilor atrase şi de dobânda remunerată de BNR pentru sumele constituite în rezerve.

Marja băncii cuprinde elementele de cost determinate de funcţionarea băncii şi marja de profit cu care sunt remuneraţi acţionarii.

Aceasta este varianta prin care trebuie calculată marja fixă a băncii. Structura marjei fixe este importantă pentru bancă. Clienţii însă sunt mai degrabă interesaţi de mărimea marjei fixe. Toate elementele componente ale marjei fixe a băncii sunt variabile în timp şi, ţinând cont de faptul că suma lor este constantă (marja fixă a băncii) şi perioada de creditare este de obicei îndelungată, variaţiile acestora de la o perioadă de timp la alta pot fi semnificative şi generează un risc la care banca se expune.

Din această cauză, băncile urmăresc să introducă în contractele de credit o marjă fixă cât mai mare pentru a se pune la adăpost de expunerea la riscul de variaţie a costului riscului de ţară, a costului rezervelor minime obligatorii şi a marjei băncii. Dar acest lucru nu reprezintă nici pe departe o scuză pentru bănci de a calcula dobânzile după formule incorecte din punct de vedere economic, care să le justifice marjele mari de dobândă.

Deşi nu era prevăzut în contractul de credit, dobânda de referinţă internă a băncii utilizată până acum cuprindea, de regulă, indicele EURIBOR, costul riscului costul rezervelor minime obligatorii. Aşa cum am arătat, aceste elemente componente ale dobânzii interne de referinţă sunt variabile, dar multe bănci, în dorinţa lor de a-şi mări sau conserva profiturile, au "uitat" să modifice această dobândă internă de referinţă.

Băncile ar fi trebuit să modifice dobânda internă de referinţă atunci când variaţia la trei sau şase luni a indicatorului format din EURIBOR, plus 80% din media cotaţiilor CDS pe ultimele trei sau şase luni, plus costul rezervelor minime obligatorii este mai mare decât 25 puncte de bază sau mai mic decât minus 25 puncte de bază.

Oare când vor învăţa băncile să aibă un comportament corect faţă de "stăpânii lor" clienţii şi vor micşora din proprie iniţiativă dobânzile sau se vor mulţumi cu marje de profit mult mai mici faţă de cele din prezent, apropiate de cele ale băncilor din economiile europene?

E o întrebare al cărei răspuns va fi dat de realitatea economică într-un viitor, sper, apropiat şi care s-ar putea să fie o surpriză chiar şi pentru clienţi.

Prof. univ. dr. Dan Armeanu, Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori, Academia de Studii Economice, Bucureşti