Schimbările teritoriale şi căderea imperiilor (I)/ de Ion Bulei
Ziarul Financiar
14.10.2010
Textul care urmează este comunicarea făcută de prof. univ. dr.
Ion Bulei la al 21-lea Congres mondial al istoricilor, desfăşurat
la Amsterdam.
Căderea imperiilor habsburgic, rus, otoman şi german şi
modificările teritoriale de după primul război mondial sunt
consecinţa întâlnirii a trei factori: presiunea exercitată de
popoarele cuprinse în aceste imperii, mărită într-o manieră
exponenţială în timpul războiului de înfrângerile de pe câmpurile
de luptă, presiunea situaţiei interne progresiv deteriorate de
război şi care provoacă mari conflicte sociale în aceste imperii,
ca şi poziţiile marilor puteri unele faţă de altele, mereu
influenţate de primii doi factori. Dintre aceşti trei factori,
rolul esenţial revine celui de al treilea, mai ales schimbărilor de
atitudinee din partea SUA vis-a-vis de imperiile centrale, mai ales
faţă de Austro-Ungaria.
Căderea imperiilor modifică datele
geopolitice şi, pe termen mediu şi lung, creşte insecuritatea mai
ales pe continentul european. Ea evidenţiază de asemenea
slăbiciunea principiului naţionalităţilor, capabil să creeze sau să
reunifice noi sau mai vechi state naţionale, dar incapabil să le
procure securitatea.
Schimbări teritoriale
La sfârşitul primului război mondial, în Europa, modificările
teritoriale sunt nesemnificative în Vest, unde practic se reduc la
Alsacia şi Lorena, "mărul discordiei" dintre Franţa şi Germania,
provincii ce se întorc la Franţa. Dar schimbările teritoriale sunt
mari în ceea ce se chema atunci Europa Central-Răsăriteană,
respectiv în spaţiul dintre Germania şi Rusia. Marile puteri, ele
însele, au fost surprinse de amploarea acestor schimbări, care au
modificat complet geopolitica regiunii. Dispariţia Austro-Ungariei
fusese oarecum previzibilă. Fusese un organism plurinaţional, care
îşi baza forţa (sau slăbiciunea) pe fidelitatea dinastică, oarecum
de natură medievală, o fidelitate în netă contradicţie cu spiritele
naţionale ale popoarelor ce formau imperiul. Din dezmembrarea sa
ies noi state: Austria (o mică republică ce nu-şi recunoştea vreo
legătură cu fostul imperiu), Ungaria (condusă de ultraconservatorul
Horthy, oficial regent în numele unui regat care nu mai era, după
cum avea şi gradul de amiral, dar al unei flote care iarăşi nu mai
exista). Boemia, Moravia şi Slovacia formează Cehoslovacia. Galiţia
e transferată la Polonia, Trentino Alto Adige, cu Trieste şi
Veneţia, la Italia. Bosnia, Herţegovina, Croaţia, Slovenia şi
Voivodina se unesc cu Serbia şi Muntenegrul şi împreună vor forma
Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Transilvania, Bucovina
şi Banatul trec la România prin hotărârea majorităţii populaţiei
care era română. Renaşte Polonia. Împrărţiţi între Austria, Rusia
şi Prusia, polonezii avuseseră o viaţă istorică separată aproape un
secol şi jumătate (după 1772). Cu ruşii şi cu germanii nu se
înţeleseseră deloc. Cu austriecii relaţiile lor fuseseră
"posibile". La sfârşitul primului război mondial, incredibil, cad
în jurul Poloniei toate imperiile care o înrobiseră până atunci. Se
vorbeşte adesea de noroc în istorie. S-a vorbit şi în cazul
românilor la 1918, ei, românii, fiind pretutindeni în jurul
Vechiului Regat, în vest, nord şi est, şi pretutindeni graniţele
spaţiului lor descătuşându-se ("România are atâta noroc încât nici
nu are nevoie de oameni politici", spunea cu ironie P.P. Carp,unul
dintre oamenii politici români). Dar în cazul polonezilor norocul e
o realitate imediat sesizabilă. Aşa cum fusese şi va mai fi după
1918 şi nenorocul.
Alt stat care se creează acum şi căruia Congresul de la Paris
îi dă legitimarea sa este Cehoslovacia. Un stat cu probleme de
identitate. Boemia şi Moravia erau protestante, Slovacia era
catolică, populaţia Ruteniei subcarpatice era pe jumătate
ucraineană, iar cadrilaterul ceh era populat în majoritate de
germani. Minorităţile reprezintă o treime din locuitorii săi
(3.200.000 germani, 700.000 de unguri, 500.000 ruteni). Lor li se
adaugă polonezii, majoritari în Teschen, ţinut pe care Cehoslovacia
îl ocupă în ianuarie 1919, tulburând relaţiile cu Polonia. Un nou
stat independent e Finlanda, care în 1918 se eliberează din
strânsoarea rusă. Victoria Aliaţilor îi permite să se elibereze şi
de strânsoarea germană. Alte două state, Estonia şi Letonia, sunt
recunoscute de Tratatul de la Paris. Ele deja îşi proclamaseră
independenţa la Tallin şi la Riga, încă în 1918. O independenţă pe
care şi-o apără împotriva germanilor, care creaseră aici un ducat
Baltikum şi împotriva bolşevicilor, Lenin nerecunoscându-le
independenţa decât în 1920.
Iugoslavia era în acelaşi timp o continuare a Serbiei şi un
stat nou, un stat al sârbilor, croaţilor, slovenilor,
muntenegrenilor, proclamat ca atare la 24 noiembrie 1918 (numele
Iugoslavia îl ia zece ani mai târziu). Dar nu era numai statul
acestor etnii componente. Era şi al minorităţilor, al germanilor,
ungurilor, albanezilor, turcilor şi românilor, care împreună
constituiau 15 la sută din populaţie.
Iugoslavia nu era un stat compozit doar din punct de vedere
etnic. Era deopotrivă din punctul de vedere al nivelului de viaţă
şi cultură, după cum diferit era după criteriul aparteneţei
religioase, ortodocşi - sârbii, catolici - croaţii şi slovenii,
musulmani - turcii şi albanezii. Între statele recunoscute de
Tratatul de Pace de la Paris, regatul slavilor de sud părea şi în
realitate şi era structura cea mai puţin rezistentă.
România, un mic regat înainte de război, de 137.000 kmp şi
7.897.311 locuitori, ajunge după război la 295.049 kmp şi la
18.057.028 locuitori. Un stat care devine asemănător ca suprafaţă
(nu şi ca populaţie) cu Anglia sau Italia. România profită direct
de pe urma destrămării imperiilor din vecinătatea sa, a
Austro-Ungariei, împotriva căreia luptase în timpul războiului
(intră în conflict în august 1916) şi a Rusiei. Din componenţa
Imperiului Habsburgilor provinciile Transilvania, Banat, Bucovina
şi, din stăpânirea imperiului ţarilor, Basarabia, în condiţiile
destrămării imperiilor şi prin votul majorităţii populaţiei lor, se
declară unite cu România. Principiul naţionalităţilor dă câştig de
cauză României. Victimele numeroase din război ornează acest
principiu cu un tribut de sânge şi de glorie. Dar micul regat
dunărean, prin mărirea teritoriului, îşi pierdea omogenitatea
etnică. Conform recensământului din 1930, la o populaţie totală de
18.057.028, 71,9% erau români şi 28,1% erau minoritari. Nu era o
situaţie egală cu aceea a Poloniei, unde minoritarii erau de
aproape 40%. Dar pentru România minorităţile au fost o problemă
chiar de la început. Mai cu seamă cu minoritatea maghiară statul
român a avut dificultăţi (erau 1.426.000 de maghiari şi secui).
Minorităţile, cu excepţia evreilor şi a germanilor, în principal,
erau formate din etniile vecine României. Statul român s-a dublat
odată cu unirea provinciilor limitrofe, dar insecuritatea sa a
crescut în aceeaşi proporţie. România e înconjurată din toate
părţile de nemulţumiţii prevederilor Tratatului de la Paris şi, cu
excepţia Iugoslaviei şi a Poloniei, nu are decât vecini care
aşteptau doar momentul potrivit pentru a-i relua provinciile abia
reunite. Statul român are în Europa mai mult sau mai puţin aceeaşi
poziţie pe care o au toate statele favorizate de tratatul de la
Paris. O poziţie nesigură.
Statul national si securitatea
Nesiguranţa nu e numai a statelor, fie noi, fie mărite sau
diminuate după primul război. Ea e mare şi a regiunilor întregi
unde ele sunt aşezate. Practic asistăm la o nouă geopolitică
europeană după război.Toate aceste state noi care devin subiecte de
drept internaţional se manifestă mai mult sau mai puţin în spaţiul
dintre lumea slavă şi cea germană. Un spaţiu care devine fără nicio
consistenţă. Surprinzător sau paradoxal, prezenţa a numeroase state
noi sau reconfigurate în acest spaţiu dau Germaniei învinse un
avans strategic însemnat. Înainte de război, Germania nu se putea
extinde în nicio parte, pentru că în toate părţile dădea de state
mari şi importante, ca Franţa, Rusia sau Austro-Ungaria. După
război, ea nu mai are o contrapondere spre est. Mai mult, cum
lordul Balfour, ministru de Externe al Angliei în 1916, o
prevestea, renaşterea Poloniei ca regat independent nu întăreşte
poziţia strategică a Franţei, ci dimpotrivă: "Polonia va fi
transformată într-un regat independent, devenind un stat tampon
între Rusia şi Germania, iar Franţa se va găsi la mila Germaniei
într-un război viitor pentru simplul motiv că Rusia nu-i va putea
veni în ajutor fără a viola neutralitatea Poloniei". Ca să ţină
Germania la respect, Franţa trebuia să aibă un aliat spre Est.
Numai Rusia putea fi suficient de puternică pentru a juca acest
rol. De ce nu Polonia? Pentru că era prea slabă. De ce nu alianţele
statelor mici şi mijlocii, profitoare ale Tratatului de la Paris?
S-a încercat cu Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică. Dar erau
structuri politice fără o eficientă putere militară şi politică. În
plus, erau prea mari disensiunile dintre statele mici ale Europei
Orientale pentru a lăsa loc unei forţe pe care Franţa să se bazeze
la un moment dat, respectiv la momentul unei agresiuni din partea
Germaniei. "Ceea ce a realizat Tratatul de la Versailles a fost să
ofere Germaniei şi Rusiei un stimulent pentru împărţirea Poloniei,
adică exact ceea ce au făcut douăzeci de ani mai târziu." Singurul
lucru realizat de diplomaţia franceză a fost doar iluzia existenţei
a două fronturi la adresa Germaniei. În spatele ţărilor mici din
Est era ameninţătoare Rusia sovietică. Refăcută, Rusia abia aştepta
să-şi revendice spaţiul pierdut. Două erau ameninţările care se
întrevedeau asupra ţărilor mici sau mijlocii din Estul Europei:
Germania şi Rusia sovietelor. Amândouă erau grave. Care era mai
puternică? O va hotărî un alt război. A la longue, nu Franţa
a fost câştigătoarea primului război mondial, ci Germania.
În general, în istoriografia anglo-saxonă contemporană
evenimentelor, se întâmpină cu încredere noua hartă politică a
Europei de după primul conflict mondial. Nu şi în istoriografia
contemporană nouă. În aceasta din urmă se deplânge distrugerea
formulei imperiale existente până în 1918 (de fapt, până în
1919-1920, adică până la recunoaşterea noii realităţi la Conferinţa
de Pace de la Paris). Criteriul de apreciere: stabilitatea
regiunii, pe care vechea formulă imperială o asigura, iar noua,
exprimată prin state naţionale, n-a mai fost capabilă s-o asigure.
Istoriografia europeană e divizată, fiind dominată de priorităţile
naţionale. Într-un fel, istoriografia prelungeşte dilema din anii
de sfârşit ai Primului Război. O dilemă reală, pe care, în România,
de pildă, o trăia un om politic ca Alexandru Marghiloman, cunoscut
oportunist în politică şi care, câteva luni în 1918, a fost
prim-ministru al României.
În aprilie acel an, Marghiloman credea sincer că
Austro-Ungaria nu va dispărea. Asta îi spunea lui faptul că ţările
Antantei n-aveau reacţii în faţa politicii germanilor de a lua în
posesie şi a utiliza imensele bogăţii ale Rusiei. În acelaşi timp,
Marghiloman vedea poziţia Americii. Cu un an mai înainte, SUA
declarase război numai Germaniei, nu şi Austro-Ungariei. Şi
Marghiloman o ştia, ca toată lumea de altfel, şi se întreba de ce.
El află de existenţa unui plan de pace separată al Austro-Ungariei,
susţinut de SUA, care dădeau mână liberă Vienei în zona balcanică.
Marghiloman mai ştia de Declaraţia celor 14 puncte. La al 10-lea
punct se vorbea de "posibilitatea de dezvoltare autonomă" a
Austro-Ungariei sub conducerea Casei de Habsburg. Deci nu de
destrămarea ei. De aceea, el, ca prim-ministru al unui stat
european mic, nu credea că putea face decât o politică de
conjunctură. Ceea ce România a şi făcut în 1918, manevrând între
Puterile Antantei şi Puterile Centrale.
Părerile lui Marghiloman din 1918 sunt susţinute peste timp de
cercetări istorice. Într-un articol, Politica americană şi
unirea Transilvaniei cu România în 1918, istoricul american
Keith Hitchins, cel mai bun cunoscător al acestei politici în
Europa Centrală şi de Est în primele decenii ale secolului 20,
confirmă întocmai părerile lui Marghiloman privind atitudinea
Americii. Hitchins crede că "vinovat" de orientarea Americii în
privinţa Austro-Ungariei e Robert Lansing, secretarul de stat al
SUA din iunie 1915, cel mai bun jurist american al momentului în
domeniul dreptului internaţional. Lansing a fost adeptul ruperii
relaţiilor diplomatice cu Puterile Centrale. Această orientare
politică n-a fost însă rodul unei strategii bine pusă la punct.
Adevărul este, constată Hitchins, că SUA au intrat în război cu
obiective care nu mai erau aceleaşi la sfârşitul
conflictului.
Este şi părerea altui istoric american, Lonnie R. Johnson,
care atribuie revoluţiei din Rusia distorsionarea obiectivelor
iniţiale. După Henry Kissinger, promisiunile făcute de Antantă
polonezilor, cehilor, românilor, sârbilor, slovacilor, în momente
critice ale războiului au distrus"ultimele rămăşiţe de
flexibilitate pe care s-ar fi putut baza diplomaţia". Pentru că au
fost cecuri în alb acordate acestor popoare în detrimentul
existenţei Austro-Ungariei, fapt la care SUA nu se gândeau la
începutul războiului. Mai mult, alţi istorici anglosaxoni, precum
Alan John Percival Taylor, consideră că desfiinţarea
Austro-Ungariei a acutizat problemele Europei Centrale, nu le-a
rezolvat, pentru că statele care au ieşit de pe urma acestei
destrămări s-au confruntat cu o criză de autoritate în interior,
iar în exterior au fost extrem de vulnerabile în faţa ridicării
Germaniei.
ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea de
Istorie a Universităţii din Bucureşti, a fost ataşat cultural la
Roma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneţia. In
prezent este şi director al Institutului de Stiinţe Politice şi
Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Membru al Uniunii
Scriitorilor, al Comisiei Internaţionale de Relaţii Internaţionale
şi în colegiul de redacţie al mai multor reviste de specialitate.
Specializat în problematica evoluţiei fenomenului politic românesc,
a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria
modernă a României, la diverse proiecte de cercetare
internaţionale, a publicat un număr considerabil de articole,
studii şi cărţi pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria
României şi a primit Premiul Academiei Române şi Premiul special al
Uniunii Scriitorilor. Cartea sa "Scurtă istorie a românilor" a
apărut nu numai în numeroase ediţii în româneşte, dar şi în
traduceri în franceză, engleză, germană, italiană şi greacă. A fost
decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofiţer, în anul
2000.