Moneda euro are o viaţă grea din cauză că interesele politice au primat întotdeauna în faţa disciplinei fiscale
Indisciplina fiscală, date nereale şi reguli relaxate din considerente politice, originile slăbiciunilor structurale care au culminat cu criza datoriilor din acest an, pot fi regăsite la începuturile monedei unice europene, conform unei analize Financial Times.
În capitalele europene se vorbeşte încă despre seara în care primul-ministru grec George Papandreou a mărturisit omologilor săi că ţara sa este coruptă. Mărturisirile acestuia au reprezentat un pas esenţial în procesul prin care partenerii ţării sale, convinşi că acesta este sincer în determinarea sa de a implementa reforme fundamentale, au anunţat în luna mai un pachet de susţinere financiară în valoare de 110 miliarde de euro destinat Greciei. Totuşi, contrar impresiei pe care o creaseră la acea vreme, strategii UE ştiau cu luni înainte ca Papandreou să preia poziţia de prim-ministru în octombrie 2009 că finanţele publice ale Greciei sunt în impas.
De unde au pornit problemele Greciei
La începutul lunii iulie a anului trecut, Joaquin Almunia, pe atunci comisar european pe probleme monetare, transmitea un memorandum miniştrilor de finanţe ai UE în care-şi exprima îndoielile privitoare la acurateţea datelor trimise de guvernul grec autorităţilor de la Bruxelles. Totuşi, guvernele UE nu au acţionat în niciun fel probabil pentru că nu au considerat potrivit să pună într-o lumină defavorabilă un guvern, în special unul care avea în faţă o dificilă campanie de realegere.
Acest episod spune multe despre modul în care considerentele politice stau în calea unui management eficient al uniunii monetare europene, însă la fel de grăitoare este şi povestea Pactului de stabilitate şi dezvoltare.
Regulile fiscale, aprobate în 1997 după discuţii aprinse între Germania şi Franţa, stabileau limita datoriei ţărilor aspirante la euro la 60% din PIB şi cea a deficitului bugetar la 3%.
De la bun început, strategii germani au presupus că odată calificate, ţările nu-şi vor mai respecta angajamentul de disciplină bugetară. Exact acest lucru s-a întâmplat, deşi puţini s-ar fi aşteptat ca Germania să se numere printre primele cazuri de încălcare a disciplinei.
Un semnal de alarmă a apărut în 2002, când Comisia a propus ca Germaniei şi Portugaliei să le fie trimis un avertisment de către celelalte guverne privitoare la faptul că deficitele acestora se apropiau rapid de limita de 3%. Guvernele au ignorat sugestia Comisiei.
Comisia a făcut o nouă încercare în 2003, cerând Franţei şi Germaniei să ia măsuri mai stricte de reducere a deficitului. În cadrul unei reuniuni extrem de importante de pe 25 noiembrie, însă, miniştrii de finanţe au suspendat procedura de deficit excesiv lansată împotriva Parisului şi Berlinului. De remarcat este faptul că în timp ce Italia şi Marea Britanie au luat apărarea Franţei şi Germaniei, majoritatea statelor mai mici au sprijinit Comisia.
Au preferat să modifice regulile decât să le respecte
Până în martie 2005, strategii europeni rescriseseră Pactul de stabilitate, relaxându-i regulile şi reducând şi mai mult probabilitatea ca vreo ţară să fie sancţionată pentru deficite excesive. Reacţia pieţelor financiare a fost una blândă, în opinia unora acest lucru creând un precedent dezastruos.
Şansele ca guvernele să respecte regulile au scăzut şi mai mult după ce Romano Prodi, preşedinte al Comisiei în perioada 1999-2004, a declarat în octombrie 2002 că Pactul de stabilitate este "stupid" pentru că prevede sancţiuni pentru ţări aflate deja în dificultate.
Pentru a prezenta uniunea monetară drept un proiect autentic european, ţări îndepărtate geografic de Germania, cum ar fi Grecia, Irlanda şi Portugalia au fost admise în zona euro. Din nou, considerentele politice au primat.
Atât Prodi, cât şi Jose Manuel Barroso, succesorul său, spun că guvernele UE poartă o mare parte din vină pentru cazul Greciei pentru că au refuzat să confere Eurostat dreptul de a audita rapoartele naţionale.
Totuşi, tensiunile care s-au acumulat în perioada 1999-2009 nu au fost pur şi simplu doar rezultatul problemelor structurale în crearea modelului uniunii monetare sau al managementului economic greşit al guvernelor din zona euro.
Acestea au reflectat şi erori de pe pieţele financiare. Cu introducerea euro, pieţele aproape au eliminat diferenţele de rată a dobânzii dintre obligaţiunile guvernamentale germane şi cele ale altor ţări din zona euro.
Pieţele nu pot fi făcute responsabile, totuşi, pentru dezechilibrele din ce în ce mai periculoase care au apărut în primii zece ani de uniune monetară dintre ţări competitive ca Germania şi ţări ca Grecia cu o competitivitate în scădere, deficite şi datorii ridicate. Unii economişti se îndoiesc că zona euro poate supravieţui în forma actuală dacă Germania nu va contribui la corectarea acestor dezechilibre, de exemplu prin impulsionarea cererii interne pentru a susţine creşterea din Europa de Sud-Est, şi prin acceptarea unui anumit grad de uniune fiscală.
Germanii, însă, rezistă cu îndârjire în faţa unor astfel de argumente.
Viitorul nu arată prea bine
Criza financiară şi recesiunea din 2008-2009 au dat peste cap finanţele publice ale ţărilor din UE, forţând guvernele să cheltuiască sute de miliarde de euro pentru recapitalizarea sectoarelor financiare şi pe stimulente fiscale pentru protejarea locurilor de muncă şi cererii. Totuşi, aceste costuri pălesc în perspectiva potenţialului impact al sprijinului de stat pentru societăţile europene în curs de îmbătrânire.
Continentul se va confrunta cu "creşteri insuportabile ale dobânzilor legate de datorii şi cheltuielilor legate de pensii, cât şi ale costurilor sectorului de sănătate în următoarele decenii" dacă nu vor fi depuse eforturi "ambiţioase" pentru consolidarea finanţelor publice şi implementarea de reforme structurale, avertizează un raport al Comisiei Europene, publicat în luna noiembrie a anului trecut. În caz contrar, datoria publică a Uniunii Europene ca întreg ar putea urca până în 2014 la 100% din PIB, continând să crească şi după acest an.
În esenţă, problema este că raportul pensionari/populaţie activă va creşte puternic în condiţiile unor rate scăzute ale natalităţii şi creşterii duratei de viaţă. Proiecţiile bugetare ale majorităţii guvernelor UE nu reflectă în întregime costurile în creştere continuă legate de pensii şi sănătate.
În această perspectivă, nu este de mirare că ţări ca Germania, Irlanda, Portugalia şi alte state membre ale zonei euro s-au angajat în reformarea sectorului de pensii.