DARKSIDE – Tărâmul Întunericului/ de Tom Becker

Bine ai venit în "DARKSIDE - Tărâmul Întunericului", acolo unde întâlneşti coşmaruri la tot pasul... Locuinţa lui Jonathan Starling a fost atacată în timp ce tatăl lui se află într-un azil. Băiatul luptă pentru propria lui viaţă, dar nu există niciun loc în care să se ascundă. Londra e împărţită în două lumi: una întunecată - DARKSIDE, şi o alta luminoasă, LIGHTSIDE. Din cale-afară de periculos şi mai mult decât înfricoşător, DARKSIDE, Tărâmul Întunericului - guvernat de legile unui Jack Spintecătorul al copiilor -, este un loc în care vampirii şi vârcolacii se plimbă pe străzi. Este o lume a coşmarurilor şi secretelor aducătoare de moarte. Iar Jonathan trebuie să găsească o cale să evadeze, să se întoarcă în LIGHTSIDE, Tărâmul Luminii... Un thriller supranatural, plin de suspans, cu personaje memorabile şi cu momente de horror gotic.
Încă de când a învăţat să scrie, Tom Becker şi-a dorit să devină scriitor. De fapt, la vârsta de cinci ani, chiar şi-a notat într-un carneţel că visul lui este să scrie cărţi. A studiat Istoria la Universitatea Oxford şi s-a lăsat inspirat de atmosfera deosebită din această instituţie academică. Obişnuia să-şi petreacă zile întregi la bibliotecă, studiind şi citind. În prezent, îşi dedică timpul scrisului. Locuieşte în Marea Britanie.

Era incredibil de iritat. Crezând că ar putea primi câteva răspunsuri adevărate de data asta, Jonathan îi puse tatălui său întrebare după întrebare. Dar Alain îşi pierdea şi îşi recăpăta cunoştinţa, prinzând numai frânturi din ceea ce spunea fiul său. Uneori încerca să răspundă, dar gura lui se lupta să formeze cuvintele. Jonathan îşi plecă neconsolat capul.
- Nu te necăji, dragă, zâmbi înţelegător doamna Elwood. S-a trezit. Acesta este lucrul important. Când o să se simtă mai bine, poţi să-i pui toate întrebările la care vrei să afli răspunsul.
- Dar sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiu! Atât de multe pe care el nu mi le-a spus! Îi veni o idee: Dumneavoastră ce ştiţi despre Tărâmul Întunericului?
Doamna Elwood oftă. Când îşi întoarse puţin capul într-o parte, abajurul aruncă o umbră pe obrazul ei.
- Destul ca să ştiu că este un loc rău şi că atât tu, cât şi tatăl tău ar trebui să staţi departe de el.
De-afară, de pe coridor, se auzi zgomotul unor paşi măsuraţi. Pentru o secundă, Jonathan se gândi că era o soră care venea să-i spună că trebuia să plece, dar paşii trecură de uşa lor şi intrară în schimb în rezerva opt.
- Dar ştiu cum se ajunge acolo! Am fost la Biblioteca Britanică şi am citit cartea asta, şi ea mi-a spus tot ce trebuie să ştiu! Pot să mă duc pe Tărâmul Întunericului!
Înfierbântat, arătă cu degetul spre Alain.
- Crezi că este aşa de simplu? Să mergi pe Tărâmul Întunericului nu e ca şi cum ai merge pe stradă, Jonathan. Nu poţi să sari pur şi simplu într-un autobuz. Îţi smulge bucăţi de suflet. Uită-te la tatăl tău! Nu s-a mai întors acolo de doisprezece ani, dar locul are încă ghearele înfipte în măruntaiele lui. Îl prinse pe Jonathan de umeri, cu ochii mari şi rugători. Este ca un viciu. Vrei să sfârşeşti aşa?
- Nu înţeleg. Dacă vrea aşa de mult să se întoarcă, de ce n-o face?
Doamna Elwood oftă.
- A fost un accident. O clădire s-a prăbuşit peste singurul punct de trecere pe care-l ştia Alain. Nu putea să-l mai folosească. De atunci încoace a fost obsedat să încerce să găsească o altă cale prin care să ajungă pe Tărâmul Întunericului. Dumnezeu ştie că el are motive să meargă acolo, dar… vreau să spun, ce este cu familia voastră, de ce sunteţi aşa de dornici să vă faceţi rău?
Un zgomot de râcâială şi un ţipăt ascuţit se auziră prin pereţi din camera alăturată, distrăgându-l pe Jonathan. Se forţă să se concentreze asupra doamnei Elwood.
- Uitaţi ce e, cineva trebuie să înceapă să-mi spună adevărul. Ce este Tărâmul Întunericului? Ce legătură are tatăl meu cu el? Şi de ce încearcă nişte oameni să mă răpească?
Ea clipi.
- Ce?
- Au venit după mine la bibliotecă! Era femeia aia ciudată care se numea Marianne şi avea un parfum care m-a moleşit, făcându-mă să merg cu ea până când am reuşit să fug şi a trebuit să-i fac să mă arunce afară ca să scap de ei.
Urmă o pauză din cauza şocului.
- Ai fost dat afară din Biblioteca Britanică?
- Nu am avut de ales! Tipii ăştia mă urmăreau. Trebuia să ies cumva!
Explicaţia lui nu păru să îmbunătăţească lucrurile.
- Şi sunt foarte sigur că sunt aceiaşi oameni care au intrat în casă noaptea trecută.
Alain se mişcă, privind întrebător la doamna Elwood. Dintr-odată, ea se înroşi.
- Aveam de gând să-ţi spun, Alain, dar nu ştiam cum s-o fac… oricum, tu abia te-ai trezit şi… uite, a fost agitaţie la tine acasă noaptea trecută. Am ajuns acolo la timp şi totul a fost bine, dar… cred că venise cineva după Jonathan. Desigur, se întâmplă nişte lucruri ciudate, Alain, dar o să ne descurcăm până te faci tu bine din nou. Pot să am grijă de Jonathan, cu sau fără doamne parfumate.
Cu un efort supraomenesc, Alain întinse o mână subţire şi mângâie liniştitor braţul doamnei Elwood. Apoi, foarte încet, scutură din cap.
- Arn 'Eegi, murmură el către cei doi vizitatori ai lui.
- Ce, tăticule?
- Arn 'Eegi, încercă el din nou, vizibil frustrat de incapacitatea gurii lui de a forma cuvintele.
- Nu înţeleg. Ce?
Alain îşi săltă capul de pe pernă şi strigă:
- Arn 'EEGI!
Doamna Elwood trase aer în piept.
- Sigur că nu, Alain. Putem să avem grijă de lucruri şi de noi. Nu e nevoie să-l amestecăm pe el… şi tu ştii ce înseamnă, nu? Ştii unde ar trebui să meargă Jonathan!
- Despre ce vorbeşte?
Capul lui Alain căzu înapoi pe pernă.
- E sing'ra cale, bâigui el. El ştie… poate trece.
Un zâmbet slab flutură pe faţa lui.
- Ce zice? Nu înţeleg. Spuneţi-mi, vă rog.
Doamna Elwood îşi întoarse din nou capul.
- Spune "Carnegie". Vrea ca de tine să aibă grijă Carnegie.
- Şi cine este Carnegie?
- Un prieten de-al tatălui tău. Locuieşte pe Tărâmul Întunericului. O întrerupse o serie de izbituri din rezerva opt, urmată de un ţipăt ascuţit, amestecat cu frică. Ce Dumnezeu a fost asta?
Urmară un alt ţipăt şi zgomot de sticlă spartă.
- Habar n-am. Da' nu sună prea bine.
Auziră cum uşa camerei alăturate se dădu de perete şi distinseră tropăitul unor paşi iuţi care se depărtau pe coridor. Jonathan se ridică şi se uită cu grijă pe după uşă. În întuneric abia putu să distingă o siluetă care se îndrepta spre scară.
- Jonathan, sunt sigură că doctorii ştiu ce fac.
- Nu cred că era un doctor.
- Ei bine, nu te duce acolo. Jonathan!
Era prea târziu. Se strecură afară, pe coridor. O adiere îngheţată venea de undeva, iar uşa rezervei opt se izbea frenetic de perete. Jonathan se apropie tiptil de ea şi, trăgând adânc aer în piept, se uită în cameră. Avusese loc o înfruntare cumplită. Patul fusese răsturnat şi cearşafurile erau împrăştiate peste tot pe podea. Lampa fusese spartă şi pe pereţi erau pete de sânge. Ceva fusese aruncat pe fereastră cu forţă, trecând prin sticlă şi prin barele de siguranţă de dincolo de ea. Nu era nimeni în cameră. Atât vizitatorul, cât şi pacientul dispăruseră. Dar Jonathan văzuse doar o singură persoană plecând pe coridor. Merse încet la fereastră şi se uită pe ea. Acolo, jos, un corp zăcea întins pe asfalt, odihnindu-se pe un pat din cioburi de sticlă. În timp ce privea, altă siluetă ieşi pe uşa principală a secţiei, trecu repede pe lângă acel cadavru fără să arunce o privire şi dispăru în noapte.
Jonathan o luă spre salonul lui, dar, pe când ieşea, ceva îi atrase privirea spre podea. Se aplecă şi-l ridică. Era un cuţit mic, de argint, cu un mâner care arăta ca şi cum ar fi fost cioplit în os. Lama mânjită de sânge străluci cu lăcomie. Cu o siguranţă stranie, Jonathan ştiu că aceea nu fusese prima dată când muşcase din carnea umană.
Auzi oameni pe scări, venind probabil să vadă ce era cu zgomotul acela. Jonathan era conştient că trebuia să arunce pumnalul, dar, dintr-un motiv neştiut, nu se mişcă. Era ceva liniştitor în legătură cu greutatea armei din mâna lui; părea că se potriveşte de minune cu palma. Avea senzaţia că acel cuţit parcă fusese făcut special pentru el. Mortal cum era, avea în acelaşi timp o frumuseţe nepământească şi dintr-odată simţi că nu era în stare să-i de drumul.
Nu mai era timp de gândire. Jonathan şterse în grabă lama pumnalului, îl puse în buzunar şi se strecură din nou în salonul tatălui său.
- Ce se întâmplă acolo? întrebă doamna Elwood.
Văzu îngrijorarea de pe chipul ei şi atunci ridică din umeri.
- Nu-mi dau seama, minţi el.
Un strigăt de durere veni dinspre pat şi-i făcu pe amândoi să se întoarcă. Alain se ridicase în fund, drept, cu pumnii încleştaţi şi cu tot corpul cuprins de spasme.
- Doamne, Dumnezeule! Ce se întâmplă?
Venele se umflau pe gâtul lui Alain şi ochii-i erau sălbatici, de parcă încerca să strige un singur avertisment final, dar un sunet ascuţit, sugrumat a fost tot ce reuşi să iasă printre dinţii lui încleştaţi. Jonathan alergă la el fără să poată face nimic: Alain ţipă şi căzu pe spate, în pat, cu ochii aţintiţi în gol, spre tavan.
Întunericul şi-l revendicase încă o dată.

Din volumul în curs de apariţie la Editura Corint Junior. Traducere din limba engleză de Adriana Tudor.