Iuru, mai mult decât o amintire (I)/ de Constantin Stan

Sub apele lacului de acumulare de la Dridu se află cea mai frumoasă luncă pe care am văzut-o vreodată. Mai frumoasă decât cea a Wislei sau a Rinului, mai fascinantă chiar decât luncile ruseşti cu mesteceni. Este cea mai frumoasă pentru că este parte a copilăriei mele: o bucăţică doar din ea, o fulguraţie a două veri pe care le-am petrecut acolo, dar atât de intense încât mi s-au impregnat şi uneori le readuc la suprafată cu o vivacitate a imaginilor şi stărilor de parcă le-aş trăi în prezent.

Dridu este satul bunicilor şi străbunicilor mei. Nu am fost legat de ei şi nici nu am fost nepotul lor favorit. Am copilărit, adică mi-am petrecut o bună parte a vacanţelor mele de vară - după tiparul copilăriei unui bucureştean nici pe departe bogat, a cărui vacanţă se petrecea la rudele de la ţară - în altă parte, tot în câmpie, la sora mamei. Biţina era un fel de insulă a Mostiştei, fără luncă, dar cu nuci şi salcâmi fabuloşi, cu doar două fântâni cu apă bună de băut în tot satul (celelalte aveau o apă sălcie, cu care mi-a fost imposibil să mă obişnuiesc), cu nişte dealuri micuţe pe care se aflau viile cu struguri umili, dulci şi sănătoşi, şi cu o vale a râului fără arbori, doar cu iarbă aspră şi smârcuri cu papură şi ochiuri de apă limpede şi rece.

Când am ajuns pentru prima oară la Dridu nu mi-a plăcut nimic în afara luncii. Îmi lipseau grădinile, uliţele înecate în somnolenţa amiezelor de vară şi praf de la Biţina, salcâmul imens sau dudul sub care se trăgea căruţa, valea pentru scăldat şi pentru duminicile în care se făceau hore, dar mai ales caii. Soţul mătuşii mele avusese dintotdeauna cei mai frumoşi cai din toată zona. Caii şi damigeana de vin (o damigeană micuţă, cred că de-aia de trei litri, se afla totdeauna cu el, de aici şi porecla Damigel, pentru ca oriunde ar fi fost rost de petrecere să se poată opri după pofta sufletului şi a vinului său) erau viaţa sa. Şi poveştile. Pe care le inventa nonstop pentru noi, copiii, cu o vervă şi cu un personaj plăsmuit dintr-un aluat în care s-ar fi pus Sveijk, Dănilă Prepeleac şi Păcală fabuloase.

La Dridu, caii era mici şi pipernicţi, înhămaţi doar cu gurile de ham - ca la ţigani, spunea Damigel. Care chiar dacă nu mai erau caii lui, îi luase CAP-ul, îi ţinea tot acasă, tot pe grăunţele şi fânul lui, şi nu i-ar fi înjosit să-i pună în aşa ceva nici dacă s-ar fi prăbuşit lumea peste el. De altfel, avea să se prăbuşească în noaptea în care caii CAP-ului au fost căsăpiţi, iar Surul lui (un armăsar superb, alb, cu pete sângerii) fusese măcelărit de nişte ţigani năimiţi pentru o aşa treabă murdară.
A stat toată noaptea afară pe prispă, auzind nechezatul tragic al cailor. A băut damigeană de vin după damigeană de vin. Dimineaţa era deja un om bătrân, din care se scursese toată vigoarea şi toată fenezia lui de a trăi. O vreme îndelungată nu a mai vorbit cu nimeni şi nimeni niciodată nu l-a mai auzit povestind.

Iuru, aşa se chema lunca de la Dridu, pornea chiar din spatele grădinii bunicilor mei. Chiar dacă aici îşi aduceau dridenii vacile şi oile, chiar dacă de aici îşi adunau lemne de foc, chiar dacă de aici tăiau fasciile din care îşi împleteau garduri şi coşuri, lunca părea neatinsă de om. Cărări care nu duceau nicăieri, trunchiuri de arini sau plopi doborâte de timp şi roase de carii, tufe de măceşi şi răchite în care nu puteai pătrunde, poiene şi poieniţe pe care le găseai doar o singură dată, dispărând mai apoi de parcă ar s-ar fi mişcat asemenea dunelor din deşert, grinduri ale Ialomiţei şi limbi de nisip împinse mult în vegetaţia luxuriantă a luncii alcătuiau un ţinut fabulos.
Porneam de-acasă cu verişoara-mea Maria, exuberanţi, gălăgioşi, frenetici. Odată pătrunşi în luncă, voioşia, cuvintele, stările păreau absorbite de lumina verde-intunecată, de liniştea păstoasă, materială ce parcă avea un izvor, venea dintr-un loc anume, pe care nu reuşeam să-l identificăm. Pas cu pas, clipă de clipă, tăcerea era mai profundă şi mai copleşitoare: nici nu îndrăzneam să o tulburăm cu cuvinte. Un clopoţel de la gâtul unei vite ne înfiora şi mai tare. Cred că amândoi ne gândeam la acelaşi lucru fără să îndrăznim să-l spunem.

Întâlnirea cu Ialomiţa - totdeauna se ivea pe neaşteptate în faţa noastră - era o izbăvire. Ne reveneam stând pe nisip şi privind apa. În cele mai multe zile ale verii, Ialomiţa era doar un fir, un firicel chiar, cu mici braţe, ghioluri şi foarte puţine vertijuri ce ne semnalau adâncimi ale apei - gropane - de care trebuia să ne ferim.
Am învăţat din prima vară să ascult apa şi lunca. Era esenţial pentru viaţa tuturor.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj", în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.