Radu Aldulescu: „Viaţa şi scrisul meu au însemnat şi înseamnă o continuă descoperire a lui Dumnezeu”/ de Florina Pîrjol

După apariţia romanului "Ana Maria şi îngerii" în luna mai a acestui an, am fost solicitat-ispitit să mă expun public, prin interviuri ca acesta, mai mult decât în ultimii 20 de ani. A fost, cred, un semn în ce mă priveşte şi, totodată, un bun prilej de a-mi pune ofurile pe tapet. Directoarea unei prestigioase instituţii culturale de interes naţional mi-a spus, zilele trecute, pe un ton de reproş că a îndurerat-o foarte tare o declaraţie a mea, cum că respectiva instituţie culturală n-a făcut nimic pentru mine... Stupoare. Am rămas fără glas. Tot aşa cum de-a lungul ultimilor 20 de ani am rămas fără casă, masă, venituri şi-n general fără nici un fel de bunuri mobile sau imobile, învăţînd pe propria-mi piele ce înseamnă în România să te dedici exclusiv scrisului literaturii - o ciudăţenie la care statul de drept, cu instituţiile sale culturale, refuză să subscrie. (Radu Aldulescu)

- Cum vi se pare literatura română din ultimii 10 ani?

- În ultimii 10 ani literatura română şi-a consolidat ireversibil statutul de literatură de mîna a doua spre a treia, în pofida tresăririi-resuscitării de care a avut parte în ultimii cinci ani, printr-un concurs de împrejurări favorabile, cum ar fi: apariţia unei generaţii de critici tineri aplicaţi şi dedicaţi cu totul dezinteresat fenomenului literaturii române contemporane, apariţia colecţiei Ego-proză la Polirom, trecerea Editurii Cartea Românească sub patronajul Polirom-ului. Toate astea au însemnat nişte înlesniri pentru scriitorul român conemporan; nu mai spun că pe mine, practic, m-au salvat-recuperat ca scriitor activ şi totuşi n-au avut puterea să stopeze alunecarea vertiginoasă spre neantizare a literaturii autohtone, pornită în urmă cu douăzeci de ani. În momentul rupturii socio-politico-economice şi culturale din decembrie '89, s-a preconizat o schimbare ce nu putea fi concepută altfel decât în bine (dispăruse răul, întruchipat de Ceauşescu). Treptat însă, mai pe nesimţite sau mai accelerat, schimbarea s-a dovedit a fi una în rău, în majoritatea domeniilor, iar literatura n-a făcut excepţie. Ceea ce n-au reuşit cenzura ideologică şi revoluţia culturală a lui Ceauşescu au reuşit cu asupra măsură principalele instituţii culturale postcomuniste, cei care le-au condus de-a lungul acestor ultimi douăzeci de ani şi le conduc şi azi, plus cenzura economică, care nu-i un fenomen natural precum o tornadă, ci un instrument aflat în mâna respectivelor instituţii, eficient şi decisiv la o adică în toată povestea asta cu iz inconfundabil de genocid.

Instituţiile culturale postcomuniste aşadar, cei care le-au condus şi le conduc (i-am tot numit în articole şi interviuri, dar de data asta mă abţin) au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a consolida statutul de literatură de mâna a doua spre a treia a literaturii române, deteriorînd totodată în cel mai înalt grad, într-o manieră de neconceput nici în comunism, imaginea, statutul social şi material al scriitorului, al autorului de literatură propriu-zisă - folosesc acest termen constrâns de împrejurări-vicisitudini fără precedent în istoria literaturii autohtone, într-o vreme când locul scriitorului a fost uzurpat de autorul de teze de doctorat ajustate beletristic, de memorialistul şi autorul de jurnale convertit în romancier, lipsit de un minim instinct literar. Aşa se face că, în pofida aşteptărilor îndreptăţite induse de căderea cenzurii ideologice, în ultimii douăzeci de ani n-au mai apărut romancieri de talia unor Marin Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Petru Popescu, D.R. Popescu, George Bălăiţă, Constantin Ţoiu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Paul Goma şi alţi câţiva asemenea lor. N-au mai apărut poeţi precum Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Leonid Dimov, Ion Alexandru, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu şi mulţi alţii asemenea lor, poezia fiind punctul-forte al literaturii române. În aşteptarea altor scriitori, pe care care-i presimţeam valoric peste predecesorii ce-şi dăduseră obolul compromisurilor în comunism, mi-am format o părere personală în privinţa cauzelor degenerării până aproape de dispariţie a literaturii, părere confirmată de realitatea de pe teren şi de avizaţii asupra acestei realităţi cu care am discutat. În primul rând, s-a dorit şi s-a urmărit să se întâmple aşa; cei din conducerea instituţiilor culturale au conlucrat în această direcţie, a desfiinţării literaturii şi autorului de literatură, pentru a-l înlocui cu aşa-zisele elite culturale ale acestor vremuri (iarăşi nu dau nume, pentru a nu pune publicaţia care preia acest interviu în situaţia jenantă de a mă cenzura) lipsite de pricepere, dragote şi interes pentru literatură şi totodată lipsite de o minimă deferenţă pentru valoarea literară şi scriitorii propriu-zişi - iarăşi folosesc acest termen ingrat, ca să fac diferenţa. Nu întâmplător, aşadar, scriitorii care nu sunt scriitori (foşti cronicari plastici, profesori, gazetari socio-culturali de diverse orientări, filozofi veleitari, care şi-au depăşit condiţia fără să şi-o depăşească, mai mult chiar, s-au degradat moral negându-şi menirea pentru a fi ceea ce nu sunt), avizi de slava deşartă a gloriei literare, se află în fruntea instituţiilor culturale pomenite mai devreme pentru a face politicile culturale care ne-au dus în locul unde ne aflăm în momentul de faţă: printre ultimele literaturi din Estul fost comunist, cu cea mai slabă reprezentare pe piaţa occidentală de carte, iar în momentul de faţă avem cea mai căzută piaţă de carte nu doar din zona fostă comunistă, ci şi din întreaga istorie a României, cu tiraje de literatură română contemporană mai mici decât în interbelic, comunism sau în primii zece-cincisprezece ani de postcomunism.

Oriunde în lumea asta mare, a fi scriitor este aproape similar cu a fi romancier - când vorbim de marile literaturi ale lumii, avem în vedere în primul rând marii romancieri ai acelor literaturi. Literatura română însă joacă azi într-un cu totul alt film decât respectivele literaturi, după un regulament cultural de ordine interioară care obscurizează romancierul, un specimen oricum pe cale de dispariţie, exterminat pe toate căile în ultimii douăzeci de ani, pentru a lăsa loc liber în fruntea bucatelor elitelor pomenite mai sus, cu preţul greu al privării de reprezentativitate internaţională. Repet, în pofida propagandei demagogice prin care sunt justificate salariile şi privilegiile funcţionarilor culturali care pasămite muncesc din greu pentru promovarea literaturii române, s-a dorit, s-a urmărit şi chiar s-a înfăptuit cu totul altceva.

- Ce vă inspiră? Scrisul altora, viaţa, amândouă?

- Bineînţeles că nu poţi fi scriitor fără să îi citeşti pe alţii. Scrisul altora inspiră, stimulează, formează etc., în măsura în care eşti capabil să-l simţi. În momentul în care simţi scrisul lui Tolstoi bunăoară ca şi cum ar fi al tău, e ca şi cum ai face pasul dincolo, spre propriul scris. Este un moment al identificării şi implicării totale, căruia inevitabil îi urmează momentul detaşării totale, când îl uiti pe Tolstoi şi te identifici cu propriul scris, avându-l pe Tolstoi în adâncul tău. Urmează alt moment al detaşării, şi de scrisul tău şi de al lui Tolstoi, după care o nouă implicare ce presupune rescrisul şi recititul. La fel se întâmplă şi cu viaţa: omul şi mai ales scriitorul au o anume capacitate de a se lăsa impresionaţi de dramele şi tragediile semenilor, care poate merge până la a retrăi ca şi pe viu suferinţele psihice şi fizice şi toată gama de emoţii a celor pe care şi le fac personaje. După momentul implicării totale, urmează momentul detaşării totale. După cum pe bună dreptate se spune că scriitorul îl imită pe Dumnezeu, care într-o zi a făcut ziua şi noaptea, în altă zi cerul, pământul, animalele, omul şi aşa mai departe, iar în a şaptea zi s-a odihnit detaşându-se şi contemplând ce a făcut pentru a conchide că e bine.

- E ceva autoficţional în romanele dvs.?

- Nu e nimic autoficţional în romanele mele. Am oroare altminteri de acest termen şi de ce am văzut că desemnează el, tot aşa cum am oroare de termeni justificativi pentru neputinţa epică, precum minimalism, textualism, postmodernism, de care s-a folosit şi se foloseşte încă prozatorul român. Am făcut pur şi simplu literatură, strădania şi scopul meu fiind să fac literatură bună. M-am dedicat până într-atât acestui scop încât nu mai ştiu şi nu mai contează ce am pus acolo, propria-mi viaţă, răstălmăcită sau nu, amestecată cu vieţile altora, sau vieţile altora răstălmăcite şi reinventate. La o adică însă, sunt foarte dispus să explic oricărui cititor mai mult sau mai puţin avizat, dacă am trăit cutare sau cutare episod, sau doar l-am auzit sau l-am inventat, chit că de obicei nu prea sunt crezut.

- Referitor la cel mai recent roman al dumneavoastră, "Ana Maria şi îngerii", pornit, după cum se ştie, de la un fapt real, nu e frustrant când povestea e gata făcută şi trebuie doar cimentată ficţional? Aţi mai repeta experienţa asta?

- Cimentată ficţional sau nu, povestea există precum un fenomen natural, iar scriitorului îi revine misiunea ca prin arta şi meşteşugul său s-o decupeze dintr-un text sau istorie mai mare, făcînd din ea un text sau o istorie mai mică, cu virtuţi artistice, care să încapă între coperţile unei cărţi. S-ar putea desigur să fie frustrant, în măsura în care în loc să-ţi vezi, aplicat, de propria-ţi viaţă, îţi storci creierii şi sufletul cu vieţile şi poveştile altora. Acesta este însă datul scriitorului, menirea, blestemul sau binecuvîntarea lui. O experienţă care ţi se impune la o adică, căreia nu ai cum să te sustragi... În ceea ce priveşte experienţa scrierii volumului "Ana Maria şi îngerii", s-ar cuveni să spun cu ce s-ar deosebi experienţa scrierii acestui roman de experienţele scrierii celorlalte romane ale mele. În primul rînd, ceea ce s-ar putea numi documentare. Lîngă Mariana am stat cu totul două săptămîni, una la Viena şi una la Arad, plus cele opt ore petrecute împreună în Bucureşti după apariţia cărţii. Am dormit două săptămîni sub acelaşi acoperiş. În Viena Mariana stătea singură într-un apartament spaţios cu trei camere dintr-un cartier aflat aproape de parcul-pădurea şi zăvoiul de pe unul dintre malurile Dunării. Erau dealuri împădurite de jur-împrejur. Erau, cred, vreo şapte-opt kilometri pînă-n centrul oraşului. N-aş mai fi plecat din locul acela tot restul vieţii şi tocmai că Mariana începuse să-şi strîngă din lucruri, pe care după plecarea mea le-ar fi trimis spre Arad. Am dormit în camera pe care o pregătise pentru Ana Maria, în care aceasta trebuia să se mute la o zi după ce a murit; îi dăduse termen prietenului ei să se schimbe, să-şi ia serviciu, iar dacă termenul expirase se hotărîse să revină lîngă maică-sa... Acum maică-sa se muta cu totul aproape de ea, în Arad, unde era îngropată. În Arad Mariana ocupa două apartamente cu două camere pe acelaşi palier, la parter într-un bloc-vilă cochet, dintr-o zonă semirezidenţială, aflată, tot aşa, lipită de parcurile şi zăvoaiele de pe malul Mureşului. Într-unul dintre apartamente sunt birourile firmei, filialei firmei de asigurări din Austria a cărei reprezentantă este şi care plăteşte de altfel chiria pentru cele două apartamente, iar în celălalt locuieşte ea. Şi de zona aceea m-am îndrăgostit, de n-aş mai fi plecat... În fiecare zi din cele două săptămîni am umblat pe străzile şi prin localurile Vienei şi Aradului, în vizite la prieteni şi rude şi am vorbit încontinuu povestindu-ne vieţile unul altuia. Ea la rîndu-i ar fi putut scrie un roman din ce i-am povestit. Ţin minte că într-o dimineaţă, la Arad, Mariana mi-a spus: "Azi-noapte n-am putut să dorm deloc, am plîns toată noaptea gîndindu-mă la tine, în ce condiţii locuieşti tu." În ziua precedentă n-avusesem de lucru, păcătosul de mine, îi sugerasem c-ar fi fericită în condiţiile în care trăieşte şi locuieşte, la care mulţi ar trage nădejde zadarnic şi m-am dat exemplu pe mine: stau într-o cameră cît o celulă, fără baie, bucătărie, closet şi n-am nici măcar o chiuvetă... "Toată noaptea m-am gîndit la tine şi am plîns, a spus Mariana, că n-ai o chiuvetă". Cînd a venit la Bucureşti şi am adus-o la mine, iarăşi a plîns. Mi-a spus că locul unde stau eu îi aminteşte de camera unde locuia Eminescu în Viena, pe care o vizitase. Mi-am adus aminte atunci că unul dintre ultimele emailuri primite la editură pînă să plec la Viena suna aşa: "Dragă Mădălina (se înfiripase o relaţie specială, de un anume tip, între ea şi Mădălina Ghiu - altă poveste, alt roman...), am plîns aseară cînd am citit emailul tău şi am aflat că domnul Aldulescu este de acord să scrie cartea. Mi-am adus aminte de Eminescu." Eminescu era idolul Marinei, pe care nu scăpa prilejul să-l pomenească în cele mai diverse împrejurări. Cînd am publicat capitolul cu stagiul în lagărul Treiskirchen într-o revistă literară cu mult înaintea apariţiei cărţii şi l-a citit, m-a sunat şi avea vocea efectiv zdrobită de plîns: "Ioi, Radu, am citit şi mi-am adus aminte de toate prin cîte am trecut..."

Cam în asta a constat experienţa scrierii acestui roman, care s-a bazat pe o relaţie extrem de scurtă şi eficientă cu persoana-personaj, plus incovenientul extrem de apăsător pentru orice romanicer, şi eu nu fac excepţie, ca persoana să vrea să se recunoască în carte în lumina şi imaginea pe care şi-a format-o despre sine. În privinţa experienţei scrierii celorlalte romane ale mele, aş spune în primul rînd că, dacă m-aş gîndi şi aş analiza fiecare personaj în parte, dimpreună cu persoana care l-a inspirat, aş ajunge la ocncluzia că am trăit în preajma acelor oameni, muncind cu ei, mîncînd cu ei pe o foaie de ziar întinsă printre fiare sau cărămizi, umblînd brambura cu ei, îmbătîndu-mă cu ei, dormind în acelaşi pat etc., nişte ani, zece-douăzeci de ani sau mai mulţi chiar, oricum mult mai mult decît mi-ar fi fost necesar pentru scrierea a cincizeci de romane bunăoară. De unde se poate deduce că documentarea, la o adică, este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Ca şi talentul de altfel, ca şi capacitatea fizică de a ţine sub control şi a ordona cîteva sute de pagini care alcătuiesc substanţa unui roman, ca şi o bună stăpînire a ortografiei şi a proprietăţii termenilor... Apoi, acei oameni nu erau interesaţi să fie personaje de roman şi ar fi fost foarte puţin probabil să citească şi să se recunoască sau să-i recunoască pe alţii. Inevitabil, probabil, relaţiile cu acele persoane-personaje pe cale de a se transforma în obsesii, acele obsesii care, zic eu, stau la baza marii literaturi şi cred că ne urmăresc şi dincolo de moarte, acele relaţii aşadar au ajuns să frizeze saturaţia. Ele fac parte dintr-o lume ca şi dispărută. Aşa a fost să fie şi poate că ceva din mine a provocat asta. Am trecut prin locuri, medii profesionale, familiale, de care la un moment dat viaţa m-a rupt ca şi definitiv. Toţi prietenii-cunoştinţele mele actuale sunt oameni pe care-i cunosc de cel mult cincisprezece ani. În marea lor majoritate însă, pe cei pe care-i văd în mod constant îi ştiu de circa patru-cinci ani. Aşa a fost să fie, poate unde oamenii cu care am avut de-a face cîndva au trebuit să dispară din viaţa mea odată ce i-am închis, ca să zic aşa, în personaje. Mariana pare să nu facă excepţie. În urmă cu două luni m-a sunat spunîndu-mi: "Luni mă duc la domnul Dan de la revista Arca, să mă ajute, să-mi spună ce trebuie ca să facem lansare. O să te sun să-ţi spun ce-am făcut." N-am primit telefon de la ea pînă-n ziua de azi.

Cam astea ar fi diferenţele şi similitudinile dintre experienţa scrierii romanului Ana "Maria şi îngerii" şi experienţele scrierii celorlalte romane. Voi repeta aceste experienţe dacă Dumnezeu o să mă ţină încă o vreme în bună stare de funcţionare.

- Cum aţi argumenta cererea unei rente lunare de scriitor în faţa unui juriu de afacerişti bogaţi, total străini de literatură? Cu ce i-aţi convinge?

- Singurul argument pe care l-aş avea în faţa unor oameni bogaţi, străini, cum spui, de literatură, ferecaţi în iluzia lor pierzătoare de suflet, argument de care n-aş uza, dat fiind că n-aş avea nici o şansă să-i scot din acea iluze, ar fi: "Vai vouă!" Să-i conving să facă ce? La modul cel mai sincer, după aproape douăzeci de ani de cînd public cărţi, avînd acel succes constant de critică, nici o instituţie culturală din ţara asta n-a mişcat un deget ca să-mi asigure un salariu minim pe economie, mi-ar plăcea să cred că nu mi-ar mai trebui nici un fel de rentă din partea cuiva, măcar că-s destui care sunt convinşi de contrariul. Nu mai tîrziu de anul trecut, vicepreşedintele USR Vosganian, căruia secretarul său, poetul Laurian, i-a suflat în ureche că eu vreau bani de la Uniune fără să muncesc, mi-a declarat verde-n faţă: "Aşa ceva nu se va întîmpla niciodată"! Fie chiar şi în baza unui zvon, eu primejduiam bugetul Uniunii.

- Aţi făcut compromisuri - de vreun fel - pentru scris?

- E mult de discutat-nuanţat despre faptele şi situaţiile ce pot fi acoperite de acest termen - "compromis". Încerc să rezum şi să generalizez totodată precizînd din capul locului că invocarea constrîngerilor suferite de bietul om aflat sub vremuri au justificat de-a lungul vremurilor mari compromisuri, mari porcării şi crime de tot felul. Omul (nu sfîntul sau eroul) mănîncă ceea ce s-ar zice că trebuie să mănînce, ceea ce sistemul îi oferă sau îi bagă pe gît, mai mult sau mai puţin cu forţa, pentru a subzista, supravieţui sau preveni. Aproape nimeni nu poate trăi în afara sistemului, nici chiar cînd îşi dedică viaţa distrugerii sistemului sau restructurării lui. Compromisul s-ar putea să înceapă la graniţa dintre supravieţuire şi parvenire, cînd omul începe să simtă gustul parvenirii şi devine dependent de acel gust. Ce înseamnă însă a supravieţui? Să mănînci doar pîine cu apă sau să te hrăneşti sănătos cu lapte, carne, brînză, ouă? Să-ţi îmbraci copiii de la second-hand sau să le cumperi haine şi jucării de firmă şi să-i duci să mănînce la Mac Donald's, eventual în ideea de a-i scuti de frustrările copilăriei tale? Să locuieşti în zece metri pătraţi, ca proprietar sau chiriaş, sau în şaptezeci sau o sută de metri? Ce înseamnă de asemenea a parveni în România acestor vremuri? Să ai un venit decent de o mie sau două mii de euro, sau unul de zece mii de euro pe lună? Să ai un milion de euro în cont, sau douăzeci de milioane, sau o sută? Să te ducă capul să faci bani? Să munceşti pe brînci? L-am auzit pe Patriciu atrăgînd atenţia: nu trebuie să uitaţi că eu sunt un om care munceşte 16 ore pe zi. Subtextul e limpede: cine munceşte are, cum am învăţat din moşi-strămoşi. Cineva, un fost cunoscut aproape prieten, îmi spunea pe un ton de reproş: "Nu pot să trăiesc ca un animal!", cu referinţă străvezie la compromisuri, la demagogia invocării lor şi la felul cum trăiesc eu. În fapt, aveam păreri diferite, cu totul opuse, despre ce înseamnă să trăieşti ca un animal. Eu îl vedeam trăind ca un animal după ce mîncase ceea ce i se oferise ca să poată să-şi schimbe apartamentul şi mobila, să-şi cumpere un teren într-o zonă montană şi să-şi ridice o frumoasă reşedinţă de vacanţă, să-şi schimbe maşina cu una foarte performantă, să-şi schimbe nevasta cu una mult mai tînără, care l-a făcut un fericit tătic, obligîndu-l să agonisească încă, pentru a asigura copilului un viitor pe măsura aspiraţiilor lui şi soţiei. Nu mai spun că respectivul pornise de la literatură, de care se dezisese după ce o folosise ca o trambulină pentru a plonja în zona descrisă în fraza anterioară. El la rîndu-i mă vedea trăind ca un animal, refuzînd să mănînc ceea ce mi se oferea pentru a depăşi limita subzistenţei. Să mă ierte Dumnezeu, dar eu n-am fost şi n-am vrut să fiu apt pentru ceea ce s-ar putea numi scopul sau efectul compromisului. N-aş vrea să mă victimizez descriind aici situaţia mea socio-pecuniară, despre care n-am decît să spun că se potriveşte perfect cu eticheta de analfabet moral pe care mi-a pus-o redutabilul critic şi om de cultură Dan C. Mihăilescu. Singura mea reacţie faţă de cei asemenea lui este de a-i căina din tot sufletul că şi-au pierdut sufletul şi totodată să mă rog pentru ei ca să şi-l recîştige în viaţa asta. Dacă această poziţie a mea, propice scrisului şi vieţii mele, poate fi privită ca un compromis, sunt gata să mi-o asum ca atare.

- Când şi cum L-aţi descoperit pe Dumnezeu?

- Mă pliez formulării tale spunînd că viaţa şi scrisul meu au însemnat şi înseamnă o continuă descoperire a lui Dumnezeu.

- Cât de importantă e relaţia cu divinitatea pentru scris? Îl face rigid, îi poate nişa publicul sau, din contra?

- Viaţa omului pe Pămînt se întemeiază pe o relaţie permanentă cu divinitatea, cu Creatorul său, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi pămîntului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor etc. Omul conştientizează această relaţie mai mult sau mai puţin, sau deloc, în fel şi chip. Creatorul este lîngă noi în permanenţă sub cele mai diverse şi neaşteptate forme, întîmplări, întruchipări, fenomene fireşti şi suprafireşti. Cea mai mare fericire a omului în această lume, rostul şi scopul lui de fapt, este nu doar să-l conştientizeze pe Dumnezeu (un bun prim pas), dar să se şi străduiască, cu preţul propriei vieţi dacă i se cere, să trăiască în conformitate cu vrerea Creatorului. Mă întrebi de public, dacă-l am în vedere cînd scriu, şi n-am decît să constat că nu prea, aproape deloc, deoarece acest public este infinit mai păgînizat decît cel din vremea ateismului comunist, nu ştiu dacă neapărat pentru că ăsta-i mersul lumii sau dacă s-a dorit asta de către cei care conduc lumea pentru a o stăpîni mai sigur. Oricum, în ambele cazuri, diavolul e cel care stăpîneşte. Vremurile pe care le trăim sunt sub semnul aceluia.

- Care sunt îngerii Anei? Cum ne recunoaştem îngerii pe Pământ?

- Îngerii Anei sunt trimişii sau prelungirea Tatălui Ceresc spre ea. Există cîteva episoade în carte în care Ana şi alte personaje îşi recunosc îngerii în diverse împrejurări. Este ceea ce numeam mai devreme conştientizarea relaţiei cu divinitatea. Cînd omul trece bunăoară printr-o cumpănă, care poate implica şi un pericol de moarte, el poate afla că îngerul l-a salvat, dîndu-i un semn totodată pe care ar trebui să-l înţeleagă şi să se străduie să-şi schimbe viaţa în consecinţă. Ana Maria, şi cea din carte şi cea din realitate, cred că a înţeles corect aceste semne şi totodată şi semnul fatal-final care a însemnat moartea sa la 21 de ani neîmpliniţi. Convingerea mea e că, trăind aşa cum a trăit şi murind aşa cum a murit, ea s-a mîntuit, înlesnind totodată mîntuirea celor din jurul său. Fără s-o fi cunoscut pe Ana altfel decît din relatările mamei sale, din jurnalul acesteia, din nişte fotografii şi din spectacolul ei de hip-hop filmat, am simţit-o pînă într-atît de aproape de mine în timpul scrierii cărţii, încît uneori am certitudinea că m-a îndemnat şi m-a ajutat de dincolo să scriu această carte, întărindu-mă pentru a trece peste vicisitudinile şi inconvenientele de tot felul ce mi-au stat în cale.