Schimbările teritoriale şi căderea imperiilor (III). În Sud-Estul Europei se produce mai multă istorie decât se consumă/ de Ion Bulei

Textul care urmează este comunicarea făcută de prof. univ. dr. Ion Bulei la al 21-lea Congres Mondial al Istoricilor, desfăşurat la Amsterdam.

Clasificarea imperiilor

Philippe Moreau Defarges împarte imperiile în imperii monarhice, care au dispărut odată cu Primul Război Mondial, imperii coloniale, dispărute după 1945 şi imperii totalitare, şi ele dispărute odată cu implozia URSS-ului în anii 90. Tot el constată că, de fapt, imperiile nu au dispărut. Ele au renăscut sub forme noi: imperiul democratic în jurul ONU sau al UE, imperiul naţional în vechile state cu minorităţi (Spania, Franţa, Anglia, Rusia), imperiul difuz dar prezent al supremaţiei economice şi culturale americane.

Opiniile lui Philippe Moreau asigură o viaţă veşnică formulei imperiale de guvernare. «Tout empire périra», formula consacrată de Jean Baptiste Duroselle, n-ar mai fi deci reală. Un imperiu, odată mort, altul sau altele îi iau locul. Aşa s-a întâmplat la sfarşitul Primului Război Mondial, când teritoriile Imperiului Otoman din Orientul Apropiat au fost împărţite între Anglia şi Franţa, cum au fost şi cele din Africa germană sau din fostele colonii germane din Asia; iar Rusia ţarilor a fost înlocuită de Rusia sovietelor, făcând să renască ideea imperială sub altă înfăţişare. Destrămarea imperiilor coloniale de după al Doilea Război Mondial aduce bipolarismul, împărţirea lumii între SUA şi URSS şi între două arii imperiale, iar postcomunismul aduce imperiul universal al SUA, "avec, quelques rebelles: la Chine, la Russie, les Etats voyous". Aşadar imperiile au căzut unele, dar altele le-au luat locul.

Opiniile lui Morea sunt incitante. Imperiul democratic, de care vorbeşte el, ar putea fi denumit şi altfel fără ca asta să presupună explicit sorgintea imperială. Moreau dezvoltă însă teoria lansată de Michael Hardt şi Antonio Negri, care consideră că suveranitatea statelor-naţiune e într-un declin progresiv în condiţiile în care procesul de globalizare se accentuează, iar banii, tehnologia, mâna de lucru şi mărfurile traversează cu o facilitate tot mai mare graniţele naţionale. Acest declin de suveranitate a statului-naţiune e un simptom clar de instaurare a imperiului, pe care Hardt şi Negri nu-l denumesc, dar căruia Moreau îi dă numele de democratic.

După noi, imperiile sunt expresia unei voinţe de putere care nu se menţine decât atâta timp cât este susţinută de dinamica expansiunii. Pe de altă parte, cu cât expansiunea teritorială e mai extinsă, cu atât posibilitatea de absorbţie a unor spaţii şi populaţii tot mai eterogene se diminuează, iar statul imperial se epuizează încercând să ţină piept revendicărilor de autonomie şi independenţă tot mai puternic exprimate. Cum foarte bine exprimă ideea Defarges: «Si l'empire ne s'étend plus, il s'écroule; mais s'il s'étend, plus il se charge de conflits, et plus il suscite à ses frontières d'autres aspirations hégémoniques. L'empire ne vit finalement que par et dans la guerre». Dacă imperiile sunt creaţii prin forţă, naţiunile sunt creaţia «plebiscitului cotidian», a voinţei de a trăi împreună, vorba lui Ernest Renan. Deci naţiunile au durată, în vreme ce imperiile, mai devreme sau mai târziu, se prăbuşesc. În secolul 20 am asistat la prăbuşirea imperiilor rus, german, austro-ungar, otoman la sfârşitul Primului Război Mondial, a celor nazist şi japonez la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, a celui sovietic în 1991 (Iugoslavia e o creaţie multinaţională, cum e şi Cehoslovacia interbelică, dar nu un imperiu). Imperiile odată căzute, pe cenuşa lor au înflorit statele naţionale, unele nou create, altele mărite şi reconfigurate. Graniţele s-au mişcat în veacul 20 mai repede şi mai mult decât în secolele anterioare. Şi senzaţia de mişcare a graniţelor a dat deopotrivă mari bucurii, mari tristeţi naţionale şi mai ales stări puternice de nesiguranţă.

De ce dispar imperiile?

E o întrebare care nu are un răspuns general, ci răspunsuri de la caz la caz. Al Doilea Reich, cel al împăraţilor Wilhelm I şi Wilhelm II, s-a destrămat din cauza înfrângerii în Primul Război Mondial. Înfrângerea a fost cauza imediată, care a provocat schimbările la nivelul elitei politice şi militare şi a adus mari greutăţi economice şi ameninţări sociale. Rusia ţaristă imperială s-a destrămat datorită celor două revoluţii, din februarie şi octombrie 1917, provocate şi impulsionate de înfrângerile din război. Imperiul Habsburgic şi cel Otoman se destramă în condiţiile în care formula de guvernare imperială nu mai oferă soluţii mişcărilor sociale şi naţionale. Dispariţia lor e generată în principal de poziţionarea celorlalte mari puteri faţă de ele. Atitudinea marilor puteri e până la urmă factorul esenţial al destrămării. Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman dispar pentru că marile puteri, celelalte, nu le mai susţin. Imperiul Habsburgic era un pilon al echilibrului european: "Si l'Autriche n'existait pas, il faudrait la creer". Ceea ce nu însemna, desigur, că viitorul Imperiului Habsburgic nu era pus în dubiu. Nici una dintre marile puteri nu vedea însă atât de aproape momentul destrămării. Primul Război Mondial provoacă schimbarea de optică a marilor puteri. Ce trebuia să facă o mare putere ca SUA, să sprijine pe mai departe o soluţie de guvernare imperială sau să dea sprijinul ei naţiunilor din Imperiu care doreau altceva? Este dilema politicii americane la sfârşitul Marelui Război. În dilema aceasta îşi pierde poziţia W. Wilson, dar după ce contribuise esenţial la opera de înlocuire a formulei imperiale. Impulsul principal al desfiinţării Austro-Ungariei nu vine din interior, de la lupta popoarelor care-l compun (chiar dacă această luptă a jucat un rol însemnat). Popoarele din componenţa Imperiului s-ar fi putut acomoda şi cu o soluţie mai puţin radicală, care ar fi presupus o mai mare libertate de mişcare a acestor popoare în sfera de putere imperială. A fost însă imboldul din exterior: tratatele Antantei cu Italia, Serbia, România din timpul războiului, recunoaşterea de către puterile Antantei a comitetelor naţionale ale polonezilor, cehilor, croaţilor, slovacilor, românilor..., schimbările de optică survenite pe măsura desfăşurării operaţiunilor militare sau evenimente ca revoluţia din Rusia (mai bine zis revoluţiile). O lungă perioadă din istorie, cum constată Jean-Jacques Becker, monarhii nu-şi pierdeau şi tronurile dacă pierdeau războaiele. Şi situaţia aceasta a durat până la începutul secolului 20 (Franz Joseph nu abdică după Sadova, nici Nicolae II după înfrângerea în războiul cu Japonia). Şi în orice caz nu asistăm la schimbarea de sistem politic (nici măcar în Imperiul Otoman). Situaţia se schimbă pe măsură ce războaiele devin din dinastice naţionale sau totale şi pe măsură ce câştigă teren principiul Revoluţiei Franceze potrivit căruia puterea "procédait de la nation et non de la légitimité ou de l'hérédité». Când mutaţia se va generaliza monarhiile vor începe să dispară, iar acolo unde vor rămâne, nu vor mai păstra decât aparenţele puterii.

Un studiu de caz

Modificările teritoriale sunt mişcări succesive celor politice, sunt produsul unei geografii în mişcare, "fluxul şi refluxul distribuirii inegalitare a puterii politice între naţiuni". În vremea noastră, în plin proces de globalizare, graniţele cunosc un proces dublu, pe de o parte se fluidizează, devin mult mai permisive, pe de alta dobândesc un sigiliu al definitivului. În vestul continentului european faptul e o certitudine. Ele continuă să fie un fenomen dinamic în spaţiul ex-sovietic, unde problema frontierelor se ridică acut, sângeros ca în Caucaz (conflictul din Karabach dintre Armenia şi Azerbaidjan, conflicul oseto-georgian, pentru Osetia de Sud, disputa între Osetia de Nord şi Inguşetia, cazul Ceceniei şi al războiului acesteia cu Federaţia Rusă, războiul din Tadjikistan, cel dintre Abhazia si Georgia), sau la Nistru, în regiunea Transnistria, respectiv în Moldova de peste Nistru, ori se ridică între Federaţia Rusă şi Ucraina pentru stăpânirea Crimeii. Avea dreptate G. Bouthoul, "l'originalité du monde actuel est que la majeure partie de frontiéres nouvelles continuent à n'etre que des lignes d'armistice ou de cessez-le feu".

Ce se întâmplă în Europa de Sud-Est, într-un spaţiu care rămâne foarte interesant pentru cercetător? Situaţia de aici poate fi un excelent studiu de caz. Deoarece continuă să fie o zonă a Europei unde se produce mai multă istorie decât se consumă.

ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a fost ataşat cultural la Roma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneţia. In prezent este şi director al Institutului de Stiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Comisiei Internaţionale de Relaţii Internaţionale şi în colegiul de redacţie al mai multor reviste de specialitate. Specializat în problematica evoluţiei fenomenului politic românesc, a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria modernă a României, la diverse proiecte de cercetare internaţionale, a publicat un număr considerabil de articole, studii şi cărţi pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria României şi a primit Premiul Academiei Române şi Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa "Scurtă istorie a românilor" a apărut nu numai în numeroase ediţii în româneşte, dar şi în traduceri în franceză, engleză, germană, italiană şi greacă. A fost decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofiţer, în anul 2000.