Sporul de personalitate/ de un cristian

În buna tradiţie a aşteptării sponsorizărilor şi a oamenilor de bine, evenimentele literare au avut, mai mult sau mai puţin, o constantă: "Pleşcăreala". Cine dă, cât dă, pentru cât timp dă şi cum dă. Şi, mai ales, ce trebuie să primească finanţatorul pentru darul făcut. Nu cumva e şi el poet (în secret) şi trebuie inclus în peisaj? Îi dăm şi lui două pagini în revista în care bagă bani sau îi alocăm un interviu?

Dincolo de această condiţionare, ani şi ani autorul a stat la dispoziţia sistemului, nu doar acceptând publicarea în orice condiţii (fără contracte, fără difuzare, fără garanţia unui feedback), doar pentru a vedea o carte tipărită, ci şi aşteptând ca instituţiile să-l bage în seamă. Şi asta în condiţiile în care era, de cele mai multe ori, pe cont propriu.
Pentru că rarele excepţii de promotori (un Dan Silviu Boerescu) n-au putut schimba obiceiurile. "Românul s-a născut poet", nu-i aşa? Din fericire, vremurile-s din ce în ce mai schimbătoare: scriitori de a doua linie din toate generaţiile înţeleg că vor reuşi mai mult în plan organizatoric decât în plan literar. Sigur, mai e mult până la apariţia agenţilor literari (la un concurs special organizat de Uniunea Scriitorilor acum ceva vreme nu s-a prezentat nimeni!), necesari ca autostrăzile în competiţia traducerilor. Dar semne sunt că lucrurile încep cumva să se schimbe.
"Pleşcăreala", în formele ei de manifestare specifice, o regăsim de la colocvialele lansări cu degustări, la pomenile literare ale festivalurilor cu circuit intern. Fiecare judeţ, ca să nu spun fiecare oraş, plăteşte şi întreţine un astfel de tribut. Raportul, în cele mai multe cazuri, este invers proporţional: se alocă fonduri în primul rând pentru cantitate, pentru numărul mare de participanţi.
M-am întrebat, naiv, fireşte, cum e posibil să nu existe (zonal vorbind) o grilă valorică absolut transparentă? De ce 100 de scriitori români de primă mărime nu ajung decât absolut întâmplător în relaţie cu publicul?
Răspunsul financiar nu stă în picioare. Banii, mulţi-puţini, există. Ei se strecoară cumva, se scurg printre aprobările şi jocurile locale. Pentru că - mi-e puţin teamă să spun - există diferite interese de grup care obstrucţionează vizibilitatea celor ce contează literar. Se-ntâmplă ca nucleul dur al unei zone, de regulă minor valoric, dar rezistent la schimbare, să nu pună accent pe ceea se numeşte spor de personalitate.
În mod normal, ar trebui să se renunţe la coloniile valorice zonale, iar scriitorii noştri importanţi să dea tonul oriunde.
Din fericire, noile grile TVR încep să respecte acest principiu elementar: cei mai buni trebuie să fie valorizaţi oriunde. Prezenţa într-o sâmbătă seara a lui Mircea Cărtărescu pe TVR 1 poate fi semnul depleşcărelii instituţiilor. Mai ales a celor publice.