Tovarăşii Mihail şi Gavril/ de Dan Radu Stănescu

Pe vremuri nu de tot apuse, era un obicei de început de an şi anume alcătuirea unor volume omagiale destinate conducătorilor. Invenţia era totală, chiar şi pentru comunişti. De pildă, nici dracu' nu ştia când se născuseră Gheorghe Gheorghiu-Dej ori Chivu Stoica, sau, mă rog, doar o mână de iniţiaţi, ori nişte cumetri de pe la ţară. Nu se pomenise, nici măcar atunci când serbam ziua de 23 august ori 7 noiembrie, să se înscrie în calendar aniversările personale.

Nu am idee cum s-a născut paranghelia naţională din ianuarie. Cert este că a început cu El, iar apoi, după tatonări perverse dar ferme, s-a strecurat şi Ea. Cu o imensă forţă de persuasiune, pornind de la rolul femeii în societate şi continuând cu titluri mari în ziarul "Scânteia": "Femeia, jumătatea bărbatului? Nu! Femeia, jumătate din populaţia ţării!", Elena Ceauşescu a devenit tot mai prezentă în presă, până când s-a dovedit indispensabilă. Dacă la început Omagiile tipărite glorificau numai data naşterii "cârmaciului" - 26 ianuarie, devenită mai importantă decât cea a Unirii Principatelor, de la un timp, au văzut lumina tiparului şi cărţi dedicate savantei de renume tot mai mondial, cu data de apariţie 7 ianuarie. Laboranta necalificată, cu grave deficienţe de dicţie şi mai ales de gramatică şi cu şcoala primară neterminată, a ajuns academician. E drept, mai erau şi alţii, Ion Gherorghe Maurer, care nu scrisese un rând sau Alexandru Bârlădeanu, autor al câtorva articole insipide publicate în presă. Dar măcar ei aveau facultatea făcută.

La un început de noiembrie, nimerit cu treburi pe la Casa Scânteii, l-am vizitat, la editura unde lucra, pe un bun prieten de-al meu. S-a scuzat că nu poate sta prea mult de vorbă pentru că trebuie să adune texte pentru Omagiul dedicat Tovarăşei. M-am oferit să-l însoţesc. Mi-a mărturisit pe drum că autorii cu oarecare ştaif se sustrag sub diverse pretexte, iar sarcina este din ce în ce mai anevoioasă. Eugen Jebeleanu, care scrisese înainte de război despre tânărul revocluţionar Ceauşescu, refuza iritat. Maria Banuş se dădea bolnavă. A. Toma, care sigur nu ar fi refuzat comanda, murise de mult. Dan Deşliu începuse să mârâie.

Aşa am ajuns, a doua zi după Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, în pragul uşii lui Mihai Beniuc. În faţa apartamentului din cartierul Primăverii tronau găleţi cu flori, semn că şi la "toboşarul vremurilor noi" mai îngânau colinde arhanghelii. Ne-a deschis uşa o femeie incoloră - servitoare? nevastă? nici astăzi nu ştiu. În livingul destul de spaţios ni s-a făcut frig, deşi veneam de afară. La capătul unei scări de lemn a apărut un bătrânel cu o tichie pe cap, şovăitor în mişcări, dar nestrămutat în credinţă. Dovadă că ne-a asigurat că, deşi cu o zi înainte fusese ziua lui, el nu credea în "chestii de astea". Îmi venea greu să înţeleg în ce nu crede poetul. În faptul că îl cheamă Mihai? Că are prieteni care îl serbează? Sau se teme că am fi nişte agenţi care l-ar turna la partid ori la securitate că îşi marchează cumva onomastica?

Mihai Beniuc, odinioară o mare speranţă a liricii, devenit repede un versificator de serviciu al noii societăţi, a fost ani de-a rândul liderul breslei scriitoriceşti. Era, în timpul său glorios, omul care tăia şi spânzura. Tăia şi spânzura atât de tare, încât l-a urmărit până dincolo de mormânt pe Lucian Blaga, asigurându-se că nu îi va face concurenţă sub nicio formă. A contribuit activ la ştergerea urmelor după asasinarea lui Nicolae Labiş - asta o ştiu din mărturisirile tardive ale Stelei Covaci.

În clipa aceea vedeam însă o piticanie justificându-se jalnic. (Brusc, mi-am adus aminte despre ce povestea Titus Popovici, că prima dată când a fost îngrozit cu adevărat s-a trezit în faţă cu o maşină de lux fără şofer în curtea Casei Scriitorilor. Era Beniuc, care îşi conducea singur maşina şi nu se vedea prin parbriz!)

Până să coboare complet treptele, şi-a cerut scuze pentru frigul din casă şi ne-a privit cu înţeles, cum că toţi trei am şti a cui e vina. Gurile rele spuneau pe atunci că Beniuc îşi făcea foarte des drum pe la Ambasada Sovietică, pentru a le spune tovarăşilor în care credea de ce îi e lui frig. Ceea ce nu îl împiedica să compună ode frenetice pentru volumul omagial hărăzit Elenei Ceauşescu.

Vizita noastră nu a durat mai mult de un sfert de oră. De la capătul scării, prietenul meu a primit o foaie de hârtie şi am ieşit. Am realizat abia la plecare că gazda noastră nu ne-a invitat o clipă să luăm loc. Am stat în picioare, ca la fisc, ca la poştă, iar la sfârşit am primit recipisa. Abia ajunşi acasă, am citit ce compusese maestrul. Erau versuri multe şi de bine, cum se zice în popor, dar finalul era glorios. Citez din memorie:

"Ea nu este Elena, ce l-a vrăjit pe anticul Paris,

ci femeia mândră ce calea comunismului a deschis."

Din păcate (oare păcat să fie?), bunul meu prieten a pierdut fiţuica, iar poemul nu avea să vadă lumina tiparului. Până şi cei mai obedienţi adulatori ai regimului l-au considerat nepotrivit, dacă nu jalnic de-a dreptul. Beniuc avea să se stingă în uitare în vara lui 1988. Iar un an şi jumătate mai târziu, străzile Bucureştiului erau înălbite de foile rupte ale zecilor de volume omagiale, aruncate de mulţime din librării.