Parcul Romanţelor/ de Adina Creţu

În parcul de pe strada Romanţelor era linişte de multă vreme. De prin noiembrie, anul trecut, dispăruse orice forfotă şi parcul închisese ochii.

În unele dimineţi se iţea câte-o gălăgie ieftină, când vreun stol de vrăbii se oprea pe băncile parcului şi-şi consuma dialogurile iritate. Pe la prânz se auzeau paşii rari şi nesiguri ai pensionarilor din cartier. Treceau alene, purtându-şi grijile şi melancoliile sub umbrele, încercând să-şi aducă aminte de culorile de dincolo de rama ochelarilor. Amurgul venea însoţit de corbi solitari şi şoapte prelungi ale arţarului, în bătaia rece a vântului. Iar noaptea se aprindea unicul felinar din parc şi toate umbrele fugeau în lume, care încotro.

Parcul Romanţelor era bătrân. Fusese acolo când bunicii bunicilor de azi învăţau să meargă, când îi rupeau florile şi când îi cântau la chitară, pe înserat. Fusese scena multor răsuciri de destine. Se lăsase spălat de multe ploi şi dormise împăcat sub multe ninsori. Primise mulţi oameni şi îi văzuse pe toţi plecând. Numărase zile şi nopţi, nopţi şi zile. Şi se bucurase de bucuria multor copii.

Şi, ca orice altceva pe Pământ, îmbătrânise. Îmbătrânise aşa cum o fac parcurile. Pe nesimţite, neîntrebat şi nevăzut de nimeni. Începuse să scârţâie, să încărunţească şi să se micşoreze, în timp ce strada, casele şi oraşul se făceau din ce în ce mai mari şi mai zgomotoase.

Grupul de prieteni din parc era mai mic ca niciodată. Viorel, toboganul, închisese de câţiva ani ochii, de când treptele lui cedaseră şi jgheabul lui, odinioară cel mai voinic din parc, crăpase. Rodica, sufletul veseliei, plecase dintre ei atunci când platforma ei rotativă cedase sub greutatea unor băieţi de-a 12-a. Acum zăcea într-o rână şi flori obraznice creşteau în scaunele ei colorate.

Doar Mircea mai era treaz. Mircea şi Ileana. Mircea continua să fie cel mai popular şi să se bucure de atenţia emoţionată a fetelor de toate vârstele. Toate veneau, în fuste înflorate sau salopete de iarnă, cu tălpile goale sau în cizme îmblănite, să se dea în leagănul Mircea. Şi Mircea le primea pe toate, îmbujorat şi dornic să se bucure cu ele sau să le asculte în tăcere tristeţile.
Uneori erau atât de multe încât se aşezau s-o aştepte la rând, în faţa lui, pe Ileana. Ileana era o băncuţă adorabilă. Elegantă şi discretă, Ileana rezistase testului timpului şi păstra mereu o mină prietenoasă, primindu-i cu braţele deschise pe toţi cei în căutarea unui repaus.

Când au adus-o pe Ileana în parcul lor, Mircea s-a simţit gelos. Nu înţelegea cum reuşeşte, cu stinghiile ei simple şi statice, să atragă mai mulţi musafiri decât el. EL, care făcea atâtea eforturi să fie confortabil şi vesel, EL, care cerea doar 2 braţe prinse în jurul lui ca să ofere râsete.

Cu timpul a început să o admire. Vedea că musafirii ei erau şi musafirii lui şi musafirii lui erau de multe ori şi musafirii ei. Şi atunci a început să simtă o legătură. În zilele şi nopţile petrecute împreună în parc, sub tăcerea stelelor sau muzica ploii, Mircea o privea şi încerca să o înţeleagă. Nu i-a adresat niciodată un cuvânt şi nu era sigur nici că ea i-ar fi aruncat vreodată o privire. Şi asta îl făcea s-o placă şi mai mult. Era clar că Ileana era mult mai mult decât nişte stinghii simple şi statice, că avea cel puţin tot atâtea impresii şi amintiri ca el şi că, poate, erau făcuţi din aceeaşi plămadă.

Venise primăvara. Puteau să uite de melancolia rece a iernii şi să îmbrăţişeze din nou copiii de astă-toamnă. Şi într-adevăr aceştia îşi aduseseră aminte de parcul lor. Veneau în grupuri voioase sau prinşi timizi în mâini de bunici şi îi copleşeau cu atenţie sinceră pe cei din parc.

Într-o după-masă i-a vizitat Sofia. Sofia era o fetiţă blondă, cu ochi albaştri, luminoşi, şi cea mai bună prietenă a lui Mircea. Petrecuseră multe ore împreună şi Mircea îi ascultase multe zile din viaţă, însorite sau mohorâte, reuşind, de fiecare dată, s-o facă să râdă.

Când a văzut-o păşind pe alee, Mircea a început să zâmbească din toate stinghiile lui colorate. Avea un vis şi fetiţa era singura persoană care-l putea ajuta. Şi asta pentru că Mircea avea încredere în ea şi ea avea încredere în el.

Visul lui Mircea era rodul acelor momente petrecute în tăcuta admiraţie a Ilenei. Se hotărâse să facă cunoştinţă. Voia să-i vorbească, s-o vadă de aproape, s-o audă povestind toate lucrurile acelea la care el credea că Ileana se gândeşte. Şi era fericit. Ştia ce-şi doreşte.

Aşa că atunci când Sofia s-a prins de braţele lui s-a lăsat pradă entuziasmului. I-a povestit pe scurt, în ritmul legănării, despre visul lui şi rugămintea cea mare. Sofia a părut să-l asculte în tăcere şi fără să-i întrerupă avântul. Şi pe măsură ce-i povestea Mircea, se agita şi mai mult. Sofia se legăna din ce în ce mai tare şi Mircea folosea imboldul ei ca să ajungă mai aproape, şi mai aproape de Ileana.
Eşarfa ei se încolăcea în aer, părul îi lucea dezordonat în vânt şi fusta ei înflorată flutura liberă. Mircea simţea că la următorul balans va fi lângă Ileana, o va privi în ochi şi va începe extraordinara expediţie în tainele sufletului ei.

Dar acel balans nu mai părea să vină. În ciuda eforturilor, braţele lui nu păreau să fie suficient de lungi. Ileana era tot acolo. Iar acolo era departe.

Niciodată nu avusese senzaţia că ar fi limitat. Niciodată nu-şi pusese problema că nu poate ajunge unde-şi doreşte. Niciodată nu crezuse că distanţa până la Ileana, petecul acela de nisip dintre ei, ar fi prea mare pentru puterile lui.
Şi-n timp ce Mircea încerca să găsească noi energii pentru visul lui, pe aleea parcului păşi fatalitatea. Erau prietenele Sofiei, care veneau s-o ia la îngheţată, în altă parte a oraşului. Poate chiar în alt parc. În alt leagăn?

Mircea se prăbuşi. Ştia că îşi ratase şansa. Şi ştia ceva mai dureros decât atât. Ştia că nu va putea niciodată mai mult.

Sub lumina amurgului, o privi pe Sofia îndepărtându-se. Şi o văzu pe Ileana mai departe ca niciodată.