Cutremurătoare mărturii de apatridă/ de Elisabeta Lăsconi

Dubravka Ugrešić a fost vedeta Festivalului Internţional de Literatură Bucureşti (FILB), în cea de-a treia seară ce i-a adus alături încă trei personalităţi feminine: Adriana Babeţi, ca parteneră de dialog, Octavia Nedelcu, în calitate de traducătoare a cărţii şi de interpret al serii, Anca Băicoianu. Festivalul ajuns la a treia ediţie, fiind organizat în trei seri succesive la Muzeul Ţăranului Român (28-30 octombrie a.c.).

Autoarea se declară apatridă, căci a părăsit Croaţia în 1993, sub presiunea tot mai dură a naţionalismului care a dus la război, la dezmembrarea Iugoslaviei şi la un exod greu de imaginat după părbuşirea comunismului. Privind înapoi, iată un fapt curios: România şi Iugoslavia parcă s-au aflat mereu în contratimp. Iugoslavia desprinsă de Moscova a intrat în zodia liberalizării, fiind privită cu invidie pentru libertatea circulaţiei şi a muncii în ţări europene, pentru standardul de viaţă. România ieşită din comunism respira zorii altui timp, Iugoslavia deja simţea germenii discordiei, apoi ai distrugerii.

Şi, mai ales, pentru toţi cei prinşi pe graniţe - etnice, politice ori culturale -, începe drumul exilului. Ei au pierdut tot, aşa că termenului "apatrid" i-aş găsi un echivalent, uşor arhaizat, dar atât de expresiv şi mai în măsură să dea proporţiile tragediilor individuale petrecute: "desţărat". Deşi scriitoarea are grijă să prevină cititorul că totul în roman este pură ficţiune, autenticitatea respiră în fiecare pagină şi în fiecare episod şi în fiecare poveste.

Taina, eroina din "Ministerul durerii"*, părăseşte oraşul Zagreb şi ajunge, prin jocul alegerii şi mai ales al istoriei, în Olanda. Predă la Universitate unor tineri plecaţi din ţările ce au format Iugoslavia limba şi literatura patriei pierdute, exerciţiu de refacere a unei unităţi ce s-a fărâmiţat. Şi prima dramă este cea a unei limbi supuse unor prefaceri necontenite ca să capete amprenta noii ţări. Cea de-a doua dramă o provoacă experienţele individuale, traumatizante şi singulare, încât exclud coeziunea şi fac dificilă înţelegerea.

Povestea Taniei înglobează poveşti proaspete ale tinerilor care îi sunt studenţi şi cele mai vechi ale părinţilor şi socrilor, ale prietenilor. Din pasta evocării sau a descrierii se vede un mod de viaţă, de la muzica şi filmele unor generaţii, la aromele şi picanteriile unei anumite bucătării, de la sărbători şi celebrări publice la bancurile şi mentalitatea ce făceau inconfundabilă atmosfera acelei lumi.

Dubravka Ugrešić ştie prea bine câte lucruri împărtăşim, dincolo de contratimpul istoric ce ne-a făcut pe rând să respirăm mai greu sau mai uşor. O experienţă de jumătate de secol înseamnă şi lucruri familiare pentru noi şi ininteligibile în Vest, primele exemple ce vin în minte fiind cenzura şi limba de lemn, propaganda şi dublul limbaj. Aşa că în multe, foarte multe pasaje din carte se regăseşte şi cititorul român.

Voi da un singur exemplu:

"Noi suntem nişte barbari. Oamenii tribului noastru poartă pe frunte stigmatul invizibil al confuziei lui Columb. Noi călătorim spre vest şi întotdeauna ajungem în est. Şi cu cât mergem mai mult spre vest, cu atât aungem mai departe spre est, pentru că tribul nostru e blestemat. Ne aşezăm la marginea oraşelor, alegem periferiile, pentru a putea într-o bună zi să strângem mai uşor corturile şi să pornim, să pornim din nou la drum, tot mai spre vest, ca să putem ajunge mai departe spre est."

"Ministerul dureri" se poate citi şi ca roman, dar eu l-am perceput mai curând ca meditaţie asupra unei lumi la a cărei fărâmiţare am asistat. Toţi am dorit să ştim ce se petrece pe celălalt ţărm al Dunării, cum s-au putut întâmpla ororile pe care le livrau televiziunile şi agenţiile de presă, uneori în direct. Şi Dubravka Ugrešić depune mărturia ei de apatridă, iar mie cuvântul îmi sugerează melcul ducându-şi cochilia în care se poate retrage ca să se apere de agresiunea din jur. Dar de ce se află în el însuşi felul cum se poate apăra?

*) Dubravka Ugrešić, "Ministerul durerii", traducere din limba croată şi note de Octavia Nedelcu, Editura Polirom, 2010; 324 pag.

ELISABETA LĂSCONI, eseist şi critic literar. Absolventă a filologiei bucureştene (1980), doctorat susţinut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărţi ("Oglinda lucioasă, oglinda aburită", Ed. Amarcord, 2000; "Sorin Titel, Ciclul bănăţean", Ed. Univers, 2000).

Colaborări la revistele Adevărul literar şi artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viaţa Românească.