O călătorie la capătul singurătăţii/ de Rodica Grigore

În The Death of Sir Walter Ralegh (1975), text considerat adesea de critică mai mult un poem în proză decât un eseu propriu-zis, Paul Auster* se opreşte asupra momentului în care Ralegh se întoarce în Anglia după misunea sa eşuată de a descoperi aurul ascuns al indienilor din coloniile spaniole ale Lumii Noi.

Miza călătoriei sale fusese, însă, mult mai mare, căci de succesul acestei întreprinderi depindea însăşi viaţa sa, cruţată doar în scopul măririi semnificative a averii Coroanei Britanice. Textul acesta, la fel ca, de alfel, şi eseul ulterior, The Invention of Solitude (1985), oferă o cheie esenţială pentru interpretarea coerentă a operei scriitorului american, trasând cu claritate marile teme pe care nu numai proza acestuia, ci şi volumele sale de poezie le vor aborda, fie că e vorba de deja celebra Trilogie a New York-ului (1986), de Mr. Vertigo (1994) sau de lirica din Disappearances (1988) ori Ground Work (1990): limitele limbajului în lumea contemporană, importanţa coincidenţelor în existenţa umană, căutarea - a tatălui sau a identităţii - şi, mai ales, singurătatea. Solitudinea, dorită sau nu, devine, astfel, asemănătoare cu acea via negativă din teologia apofatică, de vreme ce, nu o dată, personajele cărţii o percep drept mijlocul esenţial (sau chiar singurul mijloc) "prin care putem să înţelegem exact ceea ce suntem. Sau ceea ce nu suntem."

Eseul dedicat lui Walter Ralegh este, apoi, şi un răspuns dat, peste ani, lui William Carlos Williams şi textului acestuia intitulat Sir Walter Ralegh (1925), inclus în volumul In the American Grain, colecţia de meditaţii asupra figurilor reprezentative din istoria Americii. Iniţiativa lui Auster e uşor de înţeles dacă avem în vedere faptul că influenţa cea mai profundă asupra tuturor scrierilor sale este cea a experienţei imagiste şi a dezvoltărilor ulterioare ale acesteia - evident, mai ales permanenta tendinţă de explorare a problemei identităţii. Iar pentru ca această explorare să fie efectivă, e nevoie de o perioadă de retragere în solitudine, de aici atât de frecventa temă a singurătăţii în propria sa poezie, de la primele volume de versuri şi până la cele mai recente: căci, oricât de paradoxală ar putea să pară afirmaţia, în conformitate cu concepţia lui Auster, doar singurătatea permite înţelegerea importanţei comunităţii, a legăturilor sociale şi a adevăratului fundament al relaţiilor interumane. Iar singurătatea are nenumărate forme, fiind implicată, de exemplu, chiar în numele pe care, într-o anumită epocă, îl poartă cineva. Şi care îşi dezvăluie adevăratele semnificaţii numai şi numai într-o anumită epocă, nicidecum înainte.

Pe de altă parte, poezia lui Paul Auster poate fi privită şi ca o nouă tentativă de înţelegere a proiectului deconstructivist, atât de discutat în ultimele decenii în Statele Unite ale Americii. Căci, dacă varianta iniţială a lui Derrida a fost prea frecvent interpretată ca implicând o negare necesară, mai degrabă decât o resituare adecvată a subiectului luat în calcul, Auster abordează acest aspect prin intermediul problemei identităţii, dar pornind de la imaginea un text mereu recontextualizat; el reuşeşte, în acest mod, să nu intre sub incidenţa acelor critici care susţineau că gândirea poststructuralistă postmodernă ar combina tendinţele divergente ale modernismului în cadrul unei noi lecturi - sau interpretări (fie ea şi una partizană) - a lui Nietzsche.

Lirica lui Paul Auster evidenţiază mereu impulsul de a reinstaura statutul mai vechi al subiectivităţii, excluzând detaliile prea clar legate de viaţa de zi cu zi, încercând, astfel, să afirme, iar şi iarăşi - într-un mod asemănător cu cel în care Auster însuşi îl parafraza pe Georges Bataille - "doar marele adevăr al vieţii şi posibilităţile lui excesive." De aici şi aşa-numitele "scenarii ale negaţiei" prezente în opera sa, iar poemele din ciclul Disappearances sunt doar un exemplu în acest sens.

Doar adoptând aceste practici şi strategii lirice, poetul va avea cu adevărat posibilitatea de a se apropia de un nou tip de epifanie ce dă semnificaţie operei într-un mod asemănător - deşi perspectiva e diferită - cu cel ce poate fi identificat în lirica atât de austeră a lui Paul Celan (din anii de după război) sau, pe alocuri, chiar în dramaturgia lui Samuel Beckett.

*) Paul Auster, Collected Poems, Overlook Press, 2007

RODICA GRIGORE esteconferenţiar universitar, Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, disciplina Literatura universală şi comparată; licenţiată (1999) şi doctor în filologie din anul 2004. Volume publicate: Despre cărţi şi alţi demoni (2002), Retorica măştilor în proza interbelică românească. Mateiu Caragiale, Urmuz, Max Blecher, G.M. Zamfirescu, G. Călinescu (2005), Lecturi în labirint (2007), Literatura universală şi comparată. Puncte de reper în evoluţia romanului universal (2008), Evoluţia formlor romaneşti. Între modernism şi postmodernism (2008). Traduceri: Octavio Paz, Copiii mlaştinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă (2003), Manuel Cortés Castañeda, Oglinda celuilalt. Antologie poetică (2006), Andrei Codrescu, Un bar din Brooklyn. Nuvele şi povestiri (2006, Premiul Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor). Coordonează şi realizează (în colaborare) antologia de texte a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, apărută, în ultimii ani, sub următoarele titluri: Semne (2005), Împreună (2006), Next (2007), Energii (2008), InOvaţii (2009), Întrebări (2010). A publicat numeroase articole şi traduceri în presa literară românească, colaborând la revistele: "Cultura", "Contemporanul", "Adevărul literar şi artistic", "Euphorion", "Saeculum", "Scrisul Românesc", "Viaţa Românească" etc. O scurtă antologie de poezie românească i-a fost publicată în Mexic (2005, 2009), Spania (2006) si Venezuela (2007). Colaborează frecvent la publicatii literare din Statele Unite ale Americii, Spania, Mexic, Peru si Venezuela.