Paradisul din Valea Plângerii/ de Geo Vasile

După cum se ştie, Premiul Nobel pentru literatură 2010 a fost atribuit lui Mario Vargas Llosa, 74 de ani. Iată cum sună motivaţia Academiei Suedeze faţă de opera marelui scriitor peruvian: pentru "cartografierea structurilor puterii şi a imaginii incisive a rezistenţei individului, revoltei, precum şi a eşecului acestuia". Premiul Nobel revine într-o ţară extraeuropeană după tripleta Doris Lessing, Le Clézio şi Herta Müller (2007-2009). Favoriţii pentru acest an erau totuşi scriitori de limbă engleză precum Thomas Pynchon, Paul Auster, Joyce Carol Oates, Philip Roth, Don De Lillo şi JohnAshbery.

Invitat la un post de radio columbian, Llosa a spus că ştirea pe care a primit-o în apartamentul său din New York şi pe care la început o luase drept o glumă îl bucură foarte mult şi că "implicit e o recunoaştere acordată limbii spaniole" (...) "A fost o surpriză enormă. Uitasem că zilele astea se decernează premiul - a declarat unui canal TV laureatul - chiar am crezut că ar putea fi vorba de o glumă de prost gust, precum cea de care a avut parte Alberto Moravia".

Cel mai recent roman al lui Vargas Llosa este intitulat "Visul Celtului" şi se inspiră din viaţa unui personaj istoric, Roger David Casement, diplomat britanic şi patriot irlandez, prieten cu Joseph Conrad. Casement a fost martor şi chiar s-a implicat în lupta împotriva atrocittăţilor săvârşite faţă de indigeni în Congo la începutul veacului XX: un documentar-ficţiune despre exploatarea cauciucului în Africa şi Amazonia.

Mario Vargas Llosa (n. 1936, Arequipa, Peru) îşi petrece primii zece ani de viaţă în Bolivia, fără să-şi fi cunoscut tatăl, lucru care, totuşi, se va întâmpla odată cu întoarcerea fiului în Peru. După trei ani de şcoală militară la Lima, se căsătoreşte la doar 19 ani cu o mătuşă, Julia, scandalizându-şi familia; divorţează abia în 1964, pentru ca în 1965 să se însoare cu o verişoară, Patricia. Profesor de spaniolă şi jurnalist în Franţa, îşi denunţă vechile simpatii de tinereţe faţă de comunism. Călătoreşte, conferenţiază la varii universităţi americane şi europene. Faima sa de romancier depăşeşte graniţele Americii Latine, numerosasele traduceri, inclusiv în româneşte, aducându-i o bogată colecţie de premii naţionale şi internaţionale: Principe de Asturias (1986), Miguel de Cervantes (1994), Ovidius (2005).

Autor consacrat încă de la primele sale romane inspirate de experienţe directe de viaţă sau convingeri ideologice juvenile, Oraşul şi câinii (1962), Casa verde (1966), Mario Vargas Llosa abordează romanul comic şi parodic, ne referim în special la Pantaléon şi vizitatoarele (1973) şi Mătuşa Julia şi condeierul (1977), nu înainte de a fi experimentat romanul politic prin Conversaţie la Catedrală (1971) în care recurge la tehnica salturilor temporale şi a montajului cinematografic. Revine în 1981 la naraţiunea mitico-politică odată cu Războiul sfârşitului lumii, cronica romanţată a unei răscoale mesianice în Brazilia veacului XIX. În anii următori (1993-2008) bibliografia sa se îmbogăţeşte cu alte câteva romane, cum ar fi: Povestaşul, Lituma în Anzi, Sărbătoarea Ţapului, Paradisul de după colţ, Aventurile fetei răutăcioase, Întâlnire la Londra, meritându-şi reputaţia de unul din cei doi dioscuri ai literaturii sud-americane, alături de Gabriel García Marquez.

Ce anume au în comun Flora Tristan, celebra feministă franceză din vremea lui Ludovic Filip, organizatoarea Uniunii Muncitoare, şi Paul Gauguin, născut şi el în Franţa şi având parte de o viaţă aiuritoare, chinuită de boli şi desfătată în cea mai mare parte de peisajele Polineziei (Martinica, Tahiti, Insulele Marchize) înveşnicite în senzualitatea cu precădere feminină a imaginilor sale exotice?

Nimic, suntem gata să spunem. Totul, ne pune la punct Vargas Llosa, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Regale Spaniole, pasionat de istorie, de Franţa marilor utopişti şi artişti ai veacului XIX, oferindu-ne "El paraiso en la otra esquina", roman apărut în 2003 şi tipărit aproape imediat în limba română, sub titlul Paradisul de după colţ (Humanitas, 2004, 394 p.), traducerea din spaniolă, performantă, aparţinând Marianei Sipoş.

Totul, începând cu familia: Florita Tristan era bunica maternă a lui Gauguin, fiu al lui Aline, moartă de tânără după o existenţă tragică. Unde mai punem că Vargas Llosa însuşi, peruan fiind, nu putea să neglijeze legăturile celor doi cu patria sa, precum şi amprentele acesteia asupra vieţii şi lucrării lor spirituale. Flora Tristan, fiică ilegitimă a unui înstărit colonel peruan, odată ajunsă la rudele din Arequipa, ia contact cu viaţa nesperat de opulentă şi frivolă a familiei paterne, prilej cu care, revoltată, îşi descoperă propria vocaţie de apărătoare a cauzei umiliţilor şi obidiţilor. Gauguin însuşi (1848-1903) îşi va petrece câţiva ani ai copilăriei la Lima, viitoarea lui artă (mai cu seamă sculptura mică) fiind înrâurită de reprezentările străvechilor zeităţi peruane.

Ceea ce uneşte însă cu adevărat acest straniu cuplu, bunică şi nepot, ale căror vieţi se ating, dar nu se suprapun niciodată, este căutarea utopiei, adică speranţa unei societăţi şi a unei arte dacă nu perfecte, cel puţin perfectibile. Amândoi sunt fascinaţi de jocul infantil de-a paradisul, nu doar franţuzesc sau peruan, ci universal, de vreme ce Florita îl descoperă în Peru, iar Gauguin, la tropice. Deşi n-au ajuns nicicând în Paradis, amândoi au fost convinşi că el se află după colţ. Aşadar, Florita, zisă Andaluza sau Madame-la-Colère, se află într-un turneu, la anul 1844, prin câteva oraşe din Franţa; ea îşi face cunoscut programul social-politic, subsumat unei revoluţii mondiale cu rădăcini creştine, bazată pe iubire şi fraternitate. Ea nu-şi menajează auditoriul, scandalizându-i totodată pe puternicii zilei prin radicalismul ei justiţiar. Debutase în viaţă sub semnul umilinţei şi violului din partea patronului - viitor soţ. După patru ani de sclavie matrimonială, Florita are puterea să rupă lanţurile căsniciei, spre a se dedica total cauzei, cu excepţia unei fericite relaţii lesbiene în care a fost atrasă de Olympia, o femeie din înalta societate pariziană. Romanul Floritei capătă accente dickensiene, mai ales când vine vorba de odiseea urmăririi ei de către încă legitimul ei soţ, Chazal, nimeni altul decât răpitorul incestuos al fiicei lor Aline, viitoarea mamă a lui Paul. Odiosul personaj sfârşeşte prin a fi întemniţat pentru tentativă de omor (glonţul rămas în pieptul Floritei o va ucide nu pe loc, ci mult mai târziu), victima devenind o eroină vizitată de celebrităţile Parisului (Georges Sand, Eugène Sue, Victor Considérant ş.a.). Istovitorul turneu al autoarei scrierii autobiografice "Peregrinările unei paria" (care l-a încântat pe Vargas Llosa) se apropie de sfârşit şi odată cu el şi viaţa mesianicei figuri, Florita, moartă la doar 41 de ani, înmormântată fiind fără vreo ceremonie religioasă.

Nu altfel va fi îngropat Paul Gauguin, zis Koke, în limbajul tinerelor sale ibovnice maori ce-i oferiseră măcar iluzia unui Paradis erotic. Vrând să se lepede de coaja burgheză în care se simţea prizonier, Paul Gauguin, un fost onest agent de bursă, căsătorit, cinci copii, părăseşte Parisul spre a ajunge în 1891 în Tahiti. După intense experienţe de viaţă, amoroase şi artistice, revine în Franţa; episoadele de la Paris, dar mai ales cele din Bretania tradiţionalistă şi catolică a debutului (unde era să fie linşat), precum şi revenirea în forţă a bolii ruşinoase (sifilis) îl determină să plece din nou în 1895, de data asta fără întoarcere. Mările Sudului vor fi pentru Paul ultima plajă, cea din urmă speranţă şi consolare.

La 49 de ani Paul Gauguin arăta ca o epavă a ceea ce fusese: corpul îi era la fel de ruinat ca şi mintea. Artistul se pierdea în alcool şi diatribe contra bisericii catolice care, chipurile, ar fi exterminat zeii locali Ariori şi ar fi impus băştinaşilor cenzura şi viciile minţii unei Europe ireversibil alienante şi decăzute. Visul sau obsesia lui de a se stabili în Insulele Marchize, convins că acolo poporul maori nu şi-a pierdut identitatea (id est instinctualitatea originară) devine realitate în vara lui 1901, când vaporul pe care-l luase din Papéete ancorează în insula Hiva Oa, meleagul fabulos, locul visat pentru lumina lui şi de Olandezul Nebun din Arles. Cu care Paul petrecuse o toamnă de pomină în 1888, chemat să pună bazele unui imposibil falanster al înfrăţirii artiştilor. Întâlnirea dintre ascetul depresiv Vincent van Gogh, sinucigaş la 37 de ani, pictorul genial care ştia totul despre culori şi nimic despre viaţă, şi vitalul, debordantul Gauguin îi prilejuieşte lui Vargas Llosa una dintre cele mai emoţionante naraţiuni despre psihologia artei şi a artistului. La 52 de ani, Paul, zis Coke, alunecă şi el pe toboganul sinuciderii (lente), absintul, laudanum-ul, arsenicul şi alcoolul grăbindu-i dezintegrarea creierului. Ultimul autoportret este cel al involuţiei artistului ajuns la capătul drumului. Vrăjitorul din Hiva Oa, europeanul care voia să restabilească tradiţia întreruptă a culturilor primitive şi-a artelor inseparabile de religie, de viaţa cu nevoile omului de a mânca, de a se veseli, de a face dragoste, acum aproape orb şi invalid, pictează chintesenţa omului maori, dar şi căluţi roz. O viziune excentrică, sau o religie a sfârşitului presimţit? Ultimele 14 tablouri şi 11 desene iau drumul Parisului. Mesajul era unic: abolirea graniţei dintre viaţă şi vis, de fapt visul din totdeauna al lui Paul, zis Coke. Pe 9 mai 1903, cadavrul fostului agent de bursă parizian fu dus pe furiş în cimitirul catolic de pe insulă şi îngropat doar în prezenţa unui preot. Murise un artist damnat, certat cu Dumnezeu, dar care visase să găsească Paradisul în această pământeană vale a plângerii.

Vargas Llosa narează la persoana a treia vieţile celor doi protagonişti, dar li se adresează, uneori în interiorul aceleeaşi fraze, cu un tu predictiv, afectuos, complice, colocvial, complementar. Romanul se deapănă aparent cronologic, dar face salturi în trecut şi reveniri în prezent, spre a semnifica tot atâtea fracturi de destin şi coincidenţe între cele două vieţi paralele, narate printr-o partitură densă, realistă şi totodată de o mare, spectaculară intensitate analitică. Epicul de frescă, presărat cu scene, personaje şi figuranţi par să reproducă clar-obscurul, ravagiile şi coşmarul materialismului dominant, mână-n mână cu marea sete de evadare în aventură, artă, activism social, tipice romanului de secol XIX. Printr-o alternanţă de capitole echitabil dispuse, se deapănă istoriile a două vieţi, a două personalităţi (atestate de dicţionare şi larousse-uri) care, graţie dicţiunii inconfundabile a naratorului Vargas Llosa, capătă învestitura de personaje de roman, cu atât mai credibile, deci.