Neinteligibil pentru tinerii sub 50 de ani/ de Călin Hentea

Tare mândru am fost de Andrei Ujică, ex-textierul Phoenix-ilor (generatia adolescenţilor din anii 70, ce vremuri...) că i-a venit excelenta idee de a-l arăta pe Ceauşescu aşa cum a fost şi cum cenzura nu ne dădea voie să-l vedem, fără comentarii subiective sau teziste, cu coloana sonoră originală, uneori mută, doar din capete de bandă căzute la montaj, din filmări personale uitate prin arhive. La fel de mare mi-a fost frustrarea după cele trei ore de proiecţie, timp în care am privit concentrat să nu pierd vreo secvenţă, să nu ratez un detaliu, să nu-mi scape vreun înţeles, deoarece domnul Ujică tocmai a confiscat unul din cele mai sensibile subiecte de istorie recentă românească (cine mai poate relua prea curând un film documentar despre Ceauşescu), a consumat în gol muniţia (adică imaginile inedite de arhivă) şi a ratat impecabil ţinta (adică tocmai "autobiografia" lui Ceauşescu).

Inevitabil, în sala de cinema, altfel tăcută, se încrucişează întrebări, se şoptesc comentarii, se chicoteşte. Captaţi fără scăpare de emoţia intrinsecă a imaginilor documentare ce le arăta universul în care trăiseră nu demult, sau de la care li se trăgea lumea în care tocmai supravieţuiesc, spectatorii români de după 20 şi ceva de ani de la evenimente vor să înţeleagă, să ştie, să priceapă cine erau aceia de pe ecran, în ce ocazie, când, de ce? Nici un răspuns, nici un ajutor în afară de propria memorie, subiectivă şi limitată. Filmul începe frumos cu lungi secvenţe ale înmormântării lui Gheorghe Gheorghiu Dej, acum 45 de ani. Dar câţi dintre electorii români din 2010 mai ştiu cine a fost Ghiţă Dej? Falsa autobiografie curge apoi într-o ordine oarecum cronologică. Avem parte apoi de secvenţe cu Ceauşescu însoţit de un personaj despre care doar cei cu studii istorice pot şti că era Chivu Stoica (dar ce funcţie avea el?), sau alte figuri care atârnau în anii 60 de pereţii claselor (Sălăjan parcă era o staţie de metrou sau un general?), atunci când unii dintre spectatorii de azi erau în şcoala generală. Extrem de puţini români adulţi ai anului 2010 îl mai pot recunoaşte astăzi pe Alexander Dubcek - liderul ceh al Primăverii de la Praga, ce apare alături de Ceauşescu într-o secvenţă nejustificat de lungă, cum la fel de nejustificate sunt şi interminabilele imagini ceţoase cu urşii şi cerbii vânaţi atunci ca şi acum de potentaţii zilei. Câţi dintre românii care nu au urmărit telejurnalele ceauşiste la o vârstă a înţelegerii l-au mai putut deosebi în film pe Mao de Kim Ir Sen, tot aşa cum dacă este limpede că femeia din caleaşca escortată călare nu putea fi decât Regina Angliei, oare câţi i-au recunoscut pe Brejnev, pe Nixon sau pe Jimmy Carter, fie acesta şi pe peluza Casei Albe?

Şirul cronologic convenit la începutul filmului se rupe undeva în timpul anilor 70, atunci când Ceauşescu aniversează mai întâi 60 de ani şi apoi 55, când nu se mai ştie dacă tezele ideologice din iulie 1971 au fost înainte sau după vizitele din China şi Coreea de nord, când anume a fost uns preşedinte de Ştefan Voitec (îşi mai aminteşte cineva de unicul personaj cu cioc din marea nomenclatură), dacă kitsch-ista reprezentaţie de istorie în aer liber cu Amza Pellea în rolul lui Baiazid a fost înainte sau după respectivele teze ş.a.m.d. Din fericire, drama de înţelegere a spectatorului român al filmului documentar al domnului Ujică este spartă din când în când de imaginile irepresibil de comice cu Mneaiei jucând volei în capot şi papuci, cu Mnealor zbenguindu-se la munte sau la mare sau în fine cu Mnealui gesticulând în zig-zag în cercul restrâns al unui CEPEX din care doar Mneaei îşi putea permite să-şi arate exasperată, plictiseala. Aşteptam, dar au lipsit, secvenţele din vizitele africane (cu popularul slogan Ceauşescu - Bokasa!) purtătoare de un neiertător ridicol şi umor, dar m-am bucurat în schimb să descopăr contrastul dintre faţa crispată de furie a lui Ceauşescu la întâlnirea cu un Gorbaciov relaxat şi chiar zeflemitor.

Păcat de ideea şi de efortul înglobate în film. Un foarte scurt insert explicativ în colţul ecranului privind evenimentul şi data lui, cu numele personajelor principale, împreună cu o logică cronologică a scenariului (oare a existat aşa ceva?) ar fi făcut această producţie, incredibil de lăudată de unii critici, nu numai accesibilă, dar şi atractivă chiar şi pentru tinerii sub 50 de ani. Abia atunci ar fi putut să înţeleagă singuri ceva.

CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) şi doctor (Magna cum Laude) în ştiinţe militare, a fost ofiţer în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă şi apoi ca ofiţer specialist PSYOPS in Statul Major General. A efectuat misiuni NATO în Kosovo şi Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic şi istorie militară în România şi Statele Unite. Din 2007 este colaborator al "Ziarului de Duminică" şi al revistei "Flacăra", iar din 2010 al revistelor "Istorie şi civilizatie" şi "Historia".