Romanul unui doctorat. Studiu de caz/ de Antonio Patraş

Dintre puţinii cronicari care au scris (şi aceştia, fără prea mare entuziasm) despre romanul lui Caius Dobrescu (foto), Teză de doctorat, nimeni nu a trecut cu vederea efortul presupus de lectura celor aproape 900 de pagini câte numără masivul op apărut la Polirom nu de mult.

Se pare că până şi criticul literar (cititor, zice-se, profesionist) începe să-şi piardă răbdarea şi să prefere volumele subţirele sau de dimensiuni măcar rezonabile, în pas cu grăbita lume de azi, atrasă de posibilitatea informării rapide prin mijloace alternative (audio book ş.a.). Însă cărţile de valoare nu mizează, de regulă, pe arta seducţiei facile, şi nu obţin imediat un succes de proporţii. Să ne amintim că a fost o vreme când scriitorii cultivau deliberat obscuritatea, ambiguitatea provocatoare, spre a nu da satisfacţie burghezului modest şi stupid, consumator de literatură proastă. Baudelaire vorbea chiar despre nobleţea de a nu fi înţeles, şi de aici pornind, ştim cu toţii, începe să se configureze ambiţiosul ideal estetic al modernităţii.
Atunci, cum se explică oare firavul ecou al romanului semnat de Caius Dobrescu? Să fie în cauză efectiv lipsa de valoare a textului, ori formula greoaie, artificială, de inedit experiment narativ, mai mult sau mai puţin reuşit? Apoi, dacă nenumăratele file nu se parcurg cu sufletul la gură, constatarea trebuie să ducă neapărat la concluzii nefavorabile?

E drept, valoarea romanului nu sare în ochi cu una cu două, după lectura repezită a câtorva fragmente, selectate în mod arbitrar. Deşi ne pune răbdarea la încercare, cantitatea reprezintă în sine un prejudiciu estetic numai dacă devine, din lipsă de idei şi talent, materie excedentară, vegetaţie prolixă sufocînd inutil pagina. O astfel de expresie gonflată a sterilităţii grafomane s-ar fi putut dovedi şi cartea lui Caius Dobrescu, în condiţiile în care prozatorul s-ar fi rezumat exclusiv la parodierea limbajelor de lemn şi a jargonului pedant-formalist. Procedeul rămâne, fireşte, prea derizoriu pentru a justifica virtuozitatea emfatică, proliferarea monstruoasă a textului. Dar comedia limbajului, ca şi satira subsecventă, cu întreg arsenalul mijloacelor retorice cunoscute, constituie numai latura exterioară, decorativă, partea de butaforie a unui spectacol complex, gândit să nu se consume de la un capăt la celălalt la nivel verbal. De altfel, "satiră" e la origine un termen latinesc desemnând ulterior amestecul ("salată", "ghiveci") de ingrediente formale şi de conţinut într-o compoziţie sui generis (romanul lui Petronius inaugurează o serie bogat reprezentată), astfel încât critica limbajului să dubleze critica socială, pe un suport narativ minim. Aceeaşi reţetă o găsim şi în Teză de doctorat, roman care se înscrie, tematic, în categoria literaturii inspirate de mediul universitar (reperele fundamentale vin de la anglo-saxoni: C.P. Snow, Evelyn Waugh, Kingsley Amis, David Lodge), satirizat cu o vehemenţă pe măsura energiei malign-pedepsitoare a verbului arghezian din Cimitirul Buna-Vestire (Gică Ludu e un Gulică Unanian cu personalitate mai complicată, şi de aceea oarecum şters ca personaj, ca tip, mai puţin memorabil).

La prima vedere, luând în calcul uzanţele elaborării unei lucrări ştiinţifice comme il faut, aşa-numitul "roman" urmează binecunoscutul tipar academic: structurată pe cinci mari capitole ce-şi propun să trateze un subiect practic inepuizabil (vezi şi titlul, vag conceptualizant, Problemele dezvoltării: o relectură la cumpăna mileniilor), sub competenta îndrumare a "acad. Prof. dr. dr. doc. (em.) Octavian Tache", teza semnată de "drd. Gheorghe (Gică) Ludu" contrariază totuşi orizontul de aşteptare al lectorului naiv, ca şi al Înaltei Comisii de Evaluare, în cel puţin două privinţe: 1. absenţa bibliografiei şi a index-ului de autori (capitolul cel mai plăcut pentru cititor, nu-i aşa?); 2. insistenţa cu care doctorandul ţine să precizeze, ici şi colo, că "prezenta lucrare ştiinţifică are statutul de work in progress", adăugând apoi, ca un refren obsesiv şi absurd: "Conform uzanţelor academice internaţionale şi legislaţiei în vigoare, citarea unor părţi din ea, indiferent de extensia acestora, sau chiar numai a titlului său nu este permisă fără acceptul explicit al autorului. Şi nici măcar atunci".

Ei bine, această inserţie paratextuuală care-l deranjează vădit pe versatul profesor coordonator Octavian Tache (personaj fictiv modelat după chipul şi asemănarea universitarului corupt, ignorant dar puternic, recrutat din rândurile vechii nomenclaturi) avertizează de la bun început asupra caracterului ironic-fantezist al discursului şi a derapajului intenţionat înspre naraţiunea ludic expeimentală - ceea ce justifică suficient de convingător şi calificaţia generică de "roman". În fapt, e vorba despre o metaficţiune supradimensionată, roman total ("summa") ce-şi trage sevele deopotrivă din realitatea imediată şi din litera scrisă, din viaţă şi mit, îmbinând într-un melting-pot uriaş naraţiunea, eseul şi fişele de lectură, confesiunea şi discursul simili-ştiinţific, în acord cu "propensiunea cosmotică" identificată de Albérès drept trăsătură caracteristică prozei moderne. La toate acestea se adaugă ironia, care subminează în permanenţă morga academică, gesticulaţia de comedie a intelectualului trufaş, deprins să se asculte numai pe sine. Prin urmare, nici nu-i de mirare că Gică Ludu îmbracă haina bufonului şi-şi pune pe cap tichia cu clopoţei, în buna tradiţie a literaturii carnavaleşti. Aşa se face că, treptat, doctorandul se trezeşte vorbind despre tot felul de lucruri, ca un narator stăpânit de demonul locvacităţii, captivat de jocul textualizării (pe muchie de cuţit!) şi al decupajului (aleatoriu numai în aparenţă), în linia sus-pomenitului scenariu (work in progress).

După cum se observă cu uşurinţă, principiul structurant al întregului constă în aglutinarea stereotipă de secvenţe relativ autonome, majoritatea interşanjabile, edificând o poetică de tip dinamic, procesual, care exploatează resursele artistice ale materialului secundar, i.e. tot ceea ce intră în laboratorul operei propriu-zise. Identificăm astfel, în atitudinea prozatorului, o programatică simpatie pentru fragmentarism şi imperfecţiune, reflex al gândirii sale individualist-sceptice (şi, deci, tolerante, generos comprehensive). Dincolo însă de acest relativism salubru, principial, Caius Dobrescu se dovedeşte la fel de neînţelegător ca şi altădată faţă de păcatele lumii noastre lumpen-balcanizate, la fel de perseverent în lupta contra comunismului de ieri şi de azi, necruţător cu leprele cultivate, chiar crud - dar numai cu impostorii, cu ticăloşii de toate formele şi culorile. Înzestrat cu o statură avantajoasă şi cu o inteligenţă nervoasă, de luptător încercat, mândru ca un senior din vechime gata oricând să schimbe la nevoie condeiul cu spada, colegul de grup literar al lui Marius Oprea continuă şi el, cum poate, vânătoarea de securişti, spre exasperarea intelectualilor acomodaţi şi a rezistenţilor prin cultură. În consecinţă, e cât se poate de normal ca şi romanul de faţă să capete pe alocuri nuanţe de pamflet violent, în tonalitate sumbru-apocaliptică.

În altă ordine de idei, confruntarea dintre scriitor şi omul de ştiinţă, subiect tratat pe larg în cuprinsul cărţii, aduce câştig de cauză primului - şi asta nu doar în teorie, de vreme ce însăşi intenţia de a compune o teză de doctorat e deturnată, consecvent, de ambiţia romancierului în formare, dornic parcă să spună totul dintr-o suflare. Să nu se înţeleagă totuşi, din cele spuse acum, că autorul nu ar pricepe rostul ştiinţei. Nici vorbă! Necesitatea conceptualizării reflectă, doar, aspiraţia către exactitate, nevoia de adevăr, cum foarte prompt constată la un moment dat ludicul narator (în anumite regiuni, "ludu" ar însemna, după spusa unui ardelean de încredere, prostul satului sau, oricum, ceva în genul personajului cu pricina): "cred totuşi în importanţa şi rostul conceptualizărilor. Deşi ceea ce descriu ele nu are, probabil, nici o legătură cu realitatea, tocmai fiindcă, în ultimă instanţă, sunt despre nimic, ele au această virtute, care nu trebuie neglijată, a profundei, congenitalei familiarităţi cu nimicul". Pe de altă parte, ştiinţa nu poate satisface suficient setea de concret, care se potoleşte la alte izvoare, mai puţin abstracte: "Şi cum prezenta teză de doctorat reprezintă, în fond, un studiu ştiinţific efectuat asupra mea însumi, este necesar să analizăm în permanenţă bazele cele mai profund materiale ale existenţei mele." De aceea ajunge prozatorul să ţină partea, vehement, temeiurilor subiective ale oricărui gen de cunoaştere, de unde şi dezideratul întoarcerii la realitate (în forma ei cea mai pură, organică), precum şi opţiunea lipsită de echivoc pentru literatură, înţeleasă ca discurs integrator, totalizant, menit să redea cuvintelor şi spiritului libertatea originară. Trebuie precizat însă că gîndirea de la care se revendică doctorandul-narator nu are nimic de-a face, cum ar putea crede membrii Înaltei Comisii, cu "mesajul generos al educaţiei materialiste pe care am primit-o cu toţii", chiar dacă Materia înseamnă "pe de o parte, o acută experienţă a factualităţii, pe de altă parte, o revelaţie a plenitudinii, a osmozei, a acelui caca cald, nediferenţiat şi plenar, aflat în continuă mişcare, unde trebuie să ne-ntoarcem periodic pentru a ne regenera".

Cum textul, am spus-o deja, îşi construieşte din mers propria poetică, merită semnalate pasajele în care discursul romanesc se defineşte pe sine în felul riguros al unei naraţiuni de tip demonstrativ, cu argumentele la vedere. Iniţial, naratorul enunţă premisele teoretice ale propriului demers, sedus de plăcerea pur gratuită a jocului - "Ar fi teoretic posibil ca toată această lucrare să aibă ca subiect relaxarea. Starea de disipare deconectată pe care o trăiesc acum fiind, probabil, lucrul cel mai interesant care mi s-a întâmplat în ultimele decenii. E ca şi cum aş vorbi pe larg, pe sute de pagini (o, ştiu că trebuie să umplu câteva sute de pagini), în numele piciorului meu gol" - teoretizarea insignifianţei subiectului în romanul-teză de doctorat (ca şi alte câteva detalii de compoziţie) mă trimite cu gândul la geniala carte a lui Laurence Sterne, care a inspirat şi titlul prezentei cronici (Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy, gentleman). Imediat mai apoi, naratorul îşi ia seama, iar doctorandul Gică, păţit, iese din nou în prim-plan pentru a s-şi exprima scepticismul cu privire la capacitatea Înaltei Comisii de a-i aprecia digresiunile jucăuşe: "Păi cum am putea noi, chiar dacă ne-am propune, să rivalizăm cu adoraţii noştri Maeştri, aflaţi la acel nivel al Cunoaşterii unde se alcătuiesc Înaltele Comisii? (…) Oare Aerodinamica, Supla Comisie mă va ierta pentru propensiunile mele joculare? Oare va înţelege că aceste lungi divagaţii ludice reprezintă, de fapt, o formă de preţuire, de afecţiune?". Iar când, în cele din urmă, vine şi verdictul mult aşteptat, atmosfera festivă se contaminează de mirosul greu al naţionalismului troglodit, cu toate nuanţele aferente. După cum era de aşteptat, în locul unui referat serios, eminentul conducător ştiinţific emite nişte observaţii stereotipe, de înfiorătoare banalitate, vorbind despre teză în felul următor: "e puţin speculativă, pe ici, pe colo. Şi miroase uneori a paradă de cunoştinţe, cu toţi autorii ăştia străini pe care-i citezi la tot pasu', boala voastră, a tinerilor din ziua de azi. Adică, nu zic, frate, să nu-i citezi, e foarte bine, da' parcă totuşi pui prea puţin în valoare contribuţiile noastre naţionale. Adică, hai să fim serioşi, la urma urmei, cu ce-s, dom'ne, ăştia mai breji?". Nimic nou sub soare. Acest gen de discurs n-a dispărut nici azi din universităţile noastre.

Ergo, dacă Gică Ludu găseşte în literatură atât o cale de evadare din realitatea constrângătoare (obligaţia de a-şi scrie teza), cât şi modalitatea cea mai comodă de explorare a sinelui (vezi paginile de jurnal şi mulţimea aluviunilor confesive ce mută centrul de greutate al textului înspre spaţiul intimităţii), membrii Înaltei Comisii celebrează şi ei încheierea mult prea abstractului ceremonial academic printr-un "ospăţ ca-n basme", în buna tradiţie a locului, obişnuită să împace trupul cu spiritul într-o legătură trainică, armonioasă. Cunoscător avizat al realităţilor autohtone, naratorul ştie de fapt că "toate acestea nu vor fi doar un ornament baroc, un fel de ciorchine imens şi greu, atîrnînd la pulpa corabiei care este prezenta teză de doctorat, ca un fel de epilog căutat şi artificial". Oricât de neascultător va fi fost, ucenicul a învăţat până la urmă lecţia şi înţelege să aducă omagiul cuvenit somităţilor la momentul oportun: "O, nu, masa noastră festivă va fi, fără îndoială, parte integrantă a muncii noastre de cercetare, căci ce este aceasta altceva decât tot sărbătoare a pragma-concretului, ca, de altfel, întregul meu demers ştiinţific şi ca întreaga străduinţă pe care şi-au dat-o, cu mine şi cu generaţii şi generaţii de mulţi alţii, devotaţii noştri Dascăli? Nu ne-au învăţat, oare, toţi Onoraţii Membri de astăzi ai Înaltei Comisii că menirea noastră principală este să explorăm realitatea, în formele ei cele mai concret-empirice?"

În acest registru marcat ironic se şi încheie romanul, lăsând cititorului senzaţia apăsătoare de a fi participat la o comedie amară (deşi locvace) despre resemnare ca soluţie acceptabilă numai temporar, cu doza profilactică de umor şi de obligatorie veselie. Fără să fie o carte mare (nici n-a fost scrisă cu asemenea pretenţii exorbitante), Teză de doctorat consacră un prozator cu multiple posibilităţi expresive şi cu o vână etică foarte puternică, capabilă să ţină în frâu infernala maşinărie textuală. Şi, atenţie: revolta lui Caius Dobrescu nu a pierit!

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.